Nu îmi amintesc exact când am văzut-o pentru prima oară. Și nici dacă i-am știut vreodată numele întreg. O apariție ce se potrivea mai mult cu scena unui teatru decât cu mediul sobru în care am cunoscut-o.
Înaltă, subțire, cu părul tuns scurt, asimetric. Aș putea spune că mai degrabă blondă, deși podoaba ei capilară prindea săptămânal câte o nuanță diferită, de la albastru la mov. Cu unghii ireal de lungi, ușor încovoiate, pictate în culori cât mai stranii. Lucra de ceva timp în instituția în care eu venisem de curând și, probabil că o priveam uimită, atunci când a venit la mine, într-o zi, și s-a prezentat, simplu: ”Adela”.
Avea în jur de 25 de ani, destul de istețică, părea foarte sigură pe ea, cunoștea multă lume și vorbea cu o dezinvoltură de invidiat. Lucrase, un timp, la o televiziune din orașul său natal, și asta se vedea.
Pentru că atrag, de obicei, ca un magnet, cele mai ciudate personaje, mi s-a părut destul de natural când s-a așezat, prima oară, la masa la care obișnuiam să îmi beau cafeaua de dimineață, împreună cu câțiva colegi. În scurt timp a fost asimilată de grup, pe nesimțite, și nimănui nu i s-a mai părut stranie prezența ei excentrică. Poate doar câtorva persoane din afara grupului meu omogen, care îmi mai strecurau informații despre ea, și care mă sfătuiau, prietenește, să nu îmi mai petrec timp cu ea.
Inițial mi s-au părut răutăcioși oamenii aceia. Pentru că era altfel nu merita să fie stigmatizată. Ea, din contră, nu îmi vorbise urât niciodată de nimeni și părea să aibă un suflet nobil. E drept că, fiind mai atentă, am început să observ privirile mirate ale celor ce o vedeau în compania noastră. Am aflat chiar câteva bârfe, cum că ar fi împreună cu un domn mult mai în vârstă decât ea, cu care lucrează. Nu m-am lăsat înduplecată. În primul rând pentru că nu prea credeam și, apoi, și dacă era așa, nu era asta treaba mea.
Într-o zi, a venit la mine, cu pașii ei apăsați și cu privirea scrutătoare și m-a rugat insistent să ies cu ea la o cafea, în oraș. Voia să mă roage ceva. Am răsuflat ușurată când mi-a spus doar că trebuie să meargă într-o vizită și ar fi vrut să o însoțesc. Mi-a explicat că e vorba de o astrologă, iar ea, fiind într-o perioadă proastă a vieții, era doritoare să știe ce-i e scris în stele. Am fost de acord.
sursă foto: pinterest.com
Am ajuns, ne-a deschis o doamnă drăguță și eu m-am relaxat de-a dreptul, pentru că îmi făcusem tot felul de scenarii sumbre. Nu prea eram atentă la ce vorbesc ele, ba chiar mă plictiseam, când am văzut-o pe… astrologă că scoate și niște cărți de tarot. M-am amuzat puțin, pentru că îmi închipuisem ceva mai serios de atât. Îmi veneau în minte scene din comedii, în care așa-zisele ghicitoare, de fapt escroace de rând, inventau tot felul de blesteme ce puteau fi spulberate, ca prin minune, pentru o sumă de bani consistentă. Nu-mi venea să cred că existau și în viața reală oameni atât de naivi!
Însă abia atunci am început să aflu mai multe despre Adela. Tatăl le părăsise, pe ea și pe mama ei, pe când ea avea doar șapte ani. De atunci nu se mai văzuseră. După expresia feței ei, mi-am dat seama cât de mult suferă încă. Mai “apăreau” în cărți probleme mari cu banii. Pe care le confirmă pe neclipite. La fel și “relația complicată”. Roșește. Se uită încurcată, la mine, iar eu mă fac că nu observ. Cărțile nu prea par să fie de partea ei. Doamna îi spune că vede blesteme (cum altfel?!) și, pentru doar câțiva lei în plus, se oferă să meargă pe la biserici, pentru ea.
Mi-e milă de naivitatea ei. Înainte de final, astrologa-ghicitoare întoarce cea mai îngrozitoare carte de tarot. Chiar și ea se schimbă la față. Mă uit mai atent: până la urmă, se pare că ea crede sincer în ceea ce face, nu e doar o mincinoasă de rând. Asta o scuză puțin în fața mea. Deși nu cred o iotă din tot bâlciul, mă tulbură puțin vizita aceasta. Refuz cu înverșunare să “aflu” și eu ce-mi prezic astrele sau cărțile și îmi promit că nu mai accept să pierd vreodată timpul într-un asemenea mod.
Recunosc, însă, că din acel moment, am privit-o altfel pe Adela. Nu o judecam. Pur și simplu o compătimeam.
Până la urmă, se dovediseră a fi adevărate zvonurile. Ea chiar era… iubita domnului acela.
Ce văzuse ea la el? E drept, era prezentabil, mai ales pentru cei peste 60 de ani ai lui. Avea o anumită prestanță pe care i-o dădea, probabil, și funcția. Educat, manierat. Recunosc, nu mică mi-a fost mirarea să aflu despre relația lor. Deși nu mi-a spus-o niciodată “pe șleau”, Adela a început să îmi povestească despre el. Nu i-a spus vreodată pe nume. Era ușurată să vadă că nu o judec. Mi-a povestit că da, are probleme cu banii, mai ales pentru că i-a cumpărat de ziua lui un tablou frumos: “A fost foarte scump. Din păcate, ca să i-l cumpăr, am apelat la cămătari…” Eram oripilată. Pentru mine, ca și ghicitoarele, cămătarii erau personaje de film sau de știri Tv. “Dar nu îmi pare rău că l-am luat. O să-i placă. Apreciază mult arta. Știi, e foarte deștept. Poate că și de asta îl iubesc atât. Vezi lănțișorul ăsta?” și întinde mâna înspre gât: “ E inițiala lui. Îmi place să-l știu mereu cu mine”. O ascult. Nu reușesc să-i zic nimic. A fost singura dată când mi-a vorbit despre el. Știa că am înțeles despre cine era vorba. A fost, cumva, ca o spovedanie.
I-am remarcat privirea tristă. Mi-am dat seama că mereu fusese așa. De fapt, nu o văzusem niciodată râzând. Stilul ei extravagant era o mască prin care se căznea să își ascundă slăbiciunile. Am mai urmărit-o un timp și am realizat cât de labil era psihicul ei. Încerca să interpreteze un rol care nu-i mai ieșea.
Ce văzuse el în ea? O distracție. O modalitate de a-și petrece timpul liber într-un mod relativ plăcut, atunci când se găsea departe de familie. Hrănirea orgoliului său masculin, stimulat de admirația ei pentru el. Egoismul de a fi iubit de o fată tânără. De a nu-i oferi nimic în schimb: sentimente, gesturi tandre. Nici măcar banale „atenții”, pe care, se știe, bărbații aflați într-o asemenea situație, le mai oferă iubitelor clandestine.
Un timp, nu am mai știut nimic de ea, mai ales că nu am mai lucrat în aceeași clădire. Nu îmi amintesc când am văzut-o pentru ultima oară.
Se spune că nefericirea profundă se transpune în plan fizic și provoacă maladii dintre cele mai bizare. Eu sunt convinsă că acesta a fost și cazul ei.
Până la urmă, păcatul ei fusese, mai ales, dorința aprigă de a fi iubită: mai întâi de tată, apoi de cel căruia i se dăruise.
Adela a dispărut, într-un mod confuz, într-un fel de ceață, la fel cum apăruse, asemenea unui duh din sticlă… Căci teribila carte de tarot prevestise adevărul.
Guest post by Ramona Dogaru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
