Cîtă frustrare, cîte complexe, cîte clișee misogine, cîtă lipsă de maturitate transpar din articolul ăsta! L-aș putea forfeca la infinit, mă rezum să punctez doar câteva chestii:
1. Articolul este penibil, în primul rând, pentru că nu are consecvență. Începe prin a le face praf pe femeile singure la 40 de ani pentru că au făcut alegeri personale care acum le costă fericirea, pentru ca apoi, după ce le aduce pe aceste femei pe canapeaua psihanalizei, să devină brusc împăciuitor și să ne consoleze cu faptul că, de fapt, societatea e de așa natură încât nu acceptă egalitatea femeilor, și, vai de mine, “reinventează cruzimea față de femeie”. E aproape vizibilă linia de demarcație între cei doi autori. Ca femeie-bărbată, atîta vreau să spun: aveți domnilor răspunderea opiniilor, fiți consecvenți cu ideea! De fapt, e foarte clișeist-bărbătească atitudinea: mai întâi îi scăpăm o palmă femeii, apoi îi spunem “tu ești de vină că mă faci să dau în tine”, apoi “de fapt, tu și familia ta, și societatea”, și încheiem triumfal cu “te iubesc, nu pot trăi fără tine, te rog nu mă părăsi”.
2. Carl Gustav Jung avea o teorie a “umbrei” (de care dom’ psihiatru ar trebui să fi auzit): dacă urîm ceva cu multă intensitate în altcineva, e pentru că ne e teamă de acel ceva care există și în noi și nu ne dă pace. (Simplificând, dacă urăști pe cineva că are bani, e pentru că ți-ai dori și tu, dacă o disprețuiești intens pe una că e curviștină, e pentru că și în tine există niște instincte sexuale reprimate cu care nu ești în echilibru șamd). Așadar, la cât o urăște domnul autor pe femeia de succes singură la 40 de ani, cu masterat, și doctorat, și subordonați, și carieră “corporatistă” (cuvânt care în România deja se folosește ca echivalent pentru “necuratul” - de fapt, și ăsta e un clișeu rezultat din groaznică invidie), eu spun că ar fi bine să stea cu o oglindă și un jurnal în față, și să facă bine să analizeze ce îl râcâie mai mult: faptul că femeia asta nu are nevoie de el? faptul că femeia în cauză i-a luat-o înainte? faptul că îl complexează? faptul că educația lui misogină nu poate accepta ca o posesoare de vagin să iasă din tiparul submisiv și de la cratiță? faptul că o femeie de genul asta i-a fost inaccesibilă, l-a refuzat sau l-a părăsit? Sau poate faptul că în școala generală era o fetiță, cu codițe sau fără, din cauza căreia el mereu lua doar premiul doi sau mențiune? Din bun simț, nu vreau să intru în speculații legate de relația autorilor cu mama și cu propriul penis.
E normal și natural să nu ne placă unii oameni, har Domnului!, nu trebuie să ne iubim cu toții. Nici mie nu îmi plac politicienii, de exemplu, însă cred că disprețul meu pentru ei are cauze obiective. Dar când simți față de cineva o ură viscerală, irațională, de o asemenea natură și intensitate cum răzbate din articolul ăsta, problema nu mai e cu persoana-obiect al urii, problema e în tine. Îndrăznesc să îi recomand autorului să se folosească de dr. Diaconu pentru a se psihanaliza pe sine înainte de a le psihanaliza în mod amator pe femei. Deși, după colaborarea la acest articol, în mod sigur eu l-aș evita pe dr. Diaconu, dacă aș avea nevoie de canapeaua unui psihiatru. Un psihoterapeut nu ar trebui să fie atât de vehement și maniheist.
Ca să vedeți că știu despre ce vorbesc, am trecut de 40 de ani, am masterat, chiar și doctorat, am lucrat în multinaționale în afara țării în ultimii 10+ ani, în poziții tot mai înalte, și sunt împreună cu soțul meu de peste 13 ani. Ca să elimin argumentele acre ale domnilor autori, soțul meu este un intelectual (nu burtos și chel, ci frumos și fit), cîștiga mult mai puțin decât mine și îi asigur că de 13 ani avem despre ce vorbi când ne întâlnim dimineața, seara, în weekenduri și vacanțe. Stăm împreună pentru că ne iubim, nu din rutină, și nu de dragul copiilor (nu avem copii, pentru că am hotărât că ne ajungem unul altuia - ah, aștept deja comentariul vitriolic pe tema ovarelor mele care sigur-sigurissim plesnesc de atâta abur). Nu ne-am despărțit, deși am trecut prin momente cheie (accident grav, șomaj, boală, trăit la distanță, în țări diferite). Și mă uit cu încredere la viitorul nostru comun de acum înainte, deși e plină lumea de femei mai tinere și mai frumoase, și mai puțin corporatiste, și mai puțin cu doctorate și masterate (care diplome, în viziunea autorilor, sunt un mare dezavantaj pe piața relațiilor, unde femeile sunt evaluate, după părerea dânșilor, ca vitele). De altfel, cu mulți ani în urmă, soțul meu mi-a spus “te iubesc pentru că ești inteligentă, nu doar cea mai inteligentă femeie, ci cea mai inteligentă persoană pe care o cunosc”. Inteligentă, domnilor! Nu “pentru că ești frumoasă” (sunt ), nu pentru că ai sânii mari” (îi am
), nu “pentru că gătești bine” (nu gătesc niciodată
). La vremea aia, făceam doctoratul, nu aveam bani, nu eram șefă, nu eram corporatistă.
Secretul nostru, dragi domni Pârvu & Diaconu, este dragostea, curiozitatea și comunicarea. Dragostea de celălalt, care vine deaspra egoului fragil, curiozitatea, care te face interesat de ce e în mintea altora, fără să îi judeci pentru că sînt diferiți de tine, și comunicarea, care demontează clișee și clarifică potențiale neînțelegeri. Și tare mi-e milă de autor/i, că nu par să fi înțeles niciunul din conceptele astea. Iar pentru un medic specialist psihiatru, lucrul asta mi se pare impardonabil, indicând chiar o masivă incompetența profesională.
3. Vreau să mai punctez ceva. Acest misoginism fățiș, din păcate, nu e specific doar bărbaților complexați din România. L-am întâlnit și în alte țări (în special în Europa Centrală, țările latine șamd), și el este extrem de răspândit, chiar și în mult-bârfitele și mult-râvnitele multinaționale. Obișnuiam să glumesc cu prietenele mele (imaginați-va, femeile de 40 de ani, cu masterate, pot să aibă nu doar job în corporații și soț, ci chiar și prietene!), că, dacă o femeie răzbește prin competență în ierarhia multinaționalelor, e foarte posibil să fie nu doar egală, ci superioară colegilor ei bărbați, dat fiind că îi vor fi puse foarte multe bețe în roate de către aceștia. Deci, dragi autori, teamă mi-e că femeile s-ar putea să fi depășit deja stadiul de egalitate cu bărbații, pentru că misoginismul vostru jalnic ne-a dezvoltat talente și competențe pe care voi nu le puteți înțelege, pentru că nu ați avut nevoie de ele în contextul social al “băiatului mamii” care s-a transformat în “bărbatul (singur sau nu) la 40 de ani”. Ah, încă ceva - prietenele mele single la 40 de ani în căutare de partener sunt convinse de adevărul clișelui ”dacă e singur la 40 de ani, sigur ceva nu e în regulă cu el”. Doar că ele privesc acest “ceva nu e în regulă” cu mai multă simpatie și îngăduință, nu cu încrâncenare.
O cititoare
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Doctoratul nu mi-a adus respectul pe care l-am câștigat când mi-am cumpărat un Mercedes-Benz
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.