Sorbeam tacticos din cafea și nu observasem că se făcuse târziu, poate prea târziu pentru cana aburindă, dar ăsta era viciul meu și nici Gena nu mă putea face să renunț. După o zi de muncă obositoare îmi reînnoiam puterile – deseori frigându-mi limba – savurând cafeaua pe care Gena mi-o făcea mormăind și mustrându-mă necontenit – așa de dragă-mi era când, cu mâinile-n șoldurile subțiri spunea: “Iar n-o să dormi la noapte!”
Eh, și la fiecare cafea mi-am aprins o țigară pe care o fumam fără grabă, fără să o pufăi cu suflări scurte și rapide așa cum fac alții. Nu-mi pasă dacă se mai arde și singură; adesea rămân cu ea în mână, mă privesc în oglindă și mă complimentez pe un ton jos: “Ce tip fain!”
Tot astfel stătea și mai ieri… Mi-am amintit să scutur scrumul, când o scânteie mi-a sărit pe reverul matlasat. Am tresărit și, c-un gest scurt, am vrut s-o gonesc, fiind perfect conștient că și fenostilul arde. O dată, de două ori, de trei… scânteia țopăia nebună dintr-un loc în altul, fără nicio intenție de a se stinge.
– Mama ta de scânteie! am înjurat furios și vexat.
Atunci s-a petrecut cel mai ciudat lucru din viața mea. Scânteia s-a mărit cât mine – sau eu m-am micșorat cât ea? – și a început un dans nebun, neștiut, un dans-glas pe care începeam să-l înțeleg. Aș fi putut spune că scânteia vorbea până când am înțeles că percepeam un gând, o senzație, cu toată ființa mea, ca și cum s-ar fi lipit de mine, ca și cum mă patrundea fibră de fibră, învățându-mă despre ea, despre ce voia.
Am conștientizat că eu, că omenirea, nu suntem decât niște scântei mici și bâzâitoare pe haina unui uriaș, niște punctișoare doritoare de atenție, nimic mai mult decât flăcăruia țigării mele. Am priceput că totul are o… personalitate, o individualitate care se integrează marelui Carusel al Existenței.
Nu mică mi-a fost mirarea când am devenit capabil să comunic cu scânteia, să-i împart gândurile mele, cunoștințele mele. Totul era minunat și înfricoșător; mă simțeam posesorul secretelor universale, adânc ascunse-n fiecare dintre noi și uitate de-a lungul anilor, când… aventura mea a luat sfârșit.
Nu stiu cât a durat totul, dar când mi-am revenit, m-am trezit AICI – oriunde o fi asta – strâns învelit și-n imposibilitatea de a mă mișca liber. Mă rog, ăsta n-ar fi un inconvenient. Tot ce mă interesează e s-ajung acasă, să-mi sorb cafeaua, să-mi fumez țigara și s-o văd pe Gena, să-i spun povestea cu scânteia, să…
CINEVA părăsi camera strâmtă și sterilă, fără să-i pese de omul care vorbea, de cel cu SCÂNTEIA. Închise ușa încet, pătrunse într-un culoar alb și pierdut într-un ritm unic, de nimeni știut, începu un dans nebun, un dans-glas, pe care – pentru o clipă – Universul îl ascultă și-l primi în ființa-i.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
