Refuz să accept acestă realitate cruntă, nemiloasă și cu zâmbet parșiv. Refuz să trăiesc sub o mască pentru a mă proteja de răutatea lumii! Refuz să mă încadrez într-un tipar care nu mi se potrivește! E ca o cămașă prea strâmtă, cusută prost și dintr-un material de slabă calitate. O speli, o calci și oricum ai trage de ea tot inconfortabilă e. Te face să transpiri, să te simți stânjenită, te încurcă și îți dă bătăi de cap.
E totul ciudat și parcă nici aer nu mai avem! Mereu pe grabă, cu dorința de a avea mai mult, de a face, de a drege, de a calcula, de a întoarce vorba fără a gândi, incoerent, mașinal, superficial. Suntem prea obosiți, cu frunțile încruntate, sprâncenele ridicate. Mereu pe grabă, mâncăm pe fugă, iubim pe fugă, trăim pe fugă. Stresați de atâta greu, de atâta nu mai pot, de trafic și cozi interminabile, regrete, amintiri, de praf și noroi. Întoarcem mai mereu capul spre monitoare și privirea ne este blocată pe ecranul unui telefon. Uităm de ceea ce ne înconjoară, uităm să fim frumoși. Am uitat-o și pe săraca mama, care ne așteaptă în pragul ușii cu miros de plăcintă și borcane cu dulceață. Am uitat și de noi! S-a lăsat cu praf pe suflete. Am uitat să ne oprim din acea cursă a vieții din care nu mai ai scăpare. Alergi cât te țin picioarele, ca apoi să-ți numeri bășicile de pe tălpi. Pe cerul sufletului nostru s-au adunat prea mulți nori grei și nu mai știm să aruncăm cu privirea spre un curcubeu. Am ajuns să ducem în spate povara societății în care trăim și deseori închidem ochii la ceea ce e cu adevărat important în viața noastră. Mâncăm prea mult, ne odihnim prea puțin, judecăm, invidiem, criticăm, ne lăudăm, alergăm și ne mustrăm.Ne stresăm, ne frământăm și ne împotmolim în grămezi de noroi. Cine suntem, ce am ajuns? Cât mai poți tu, omule?
©Mike Blake/Reuters
Hai să ne oprim nițel! Să respirăm! Să admirăm ce a mai rămas din frumusețea ce a fost! Căci în viață totul este trecător și ceea ce a fost ieri nu va mai fi mâine! Pentru o zi închide televizorul, calculatorul. Pentru o zi, privește în jurul tău. Caută mângâierea mamei, ascultă-ți fratele, vizitează-ți prietenii cei dragi, privește-ți copilul ce crește. Umple-ți sufletul de bucurie, de natură, de flori, de gustul copilăriei și de zâmbete de copil. Ascultă, încearcă să înțelegi, iubește, dăruiește o vorbă bună, un zâmbet unui necunoscut pe stradă, salută un vecin și oferă locul tău în autobuz. Hrănește un animal, udă o floare, savurează cafeaua și privește cerul senin și norii pufoși. Scoate-ți pozele din sertarul îmbâcsit cu naftalină și privește-ți zâmbetul de copil frumos ce erai. Când colțurile gurii îți erau mereu ridicate și pătate cu dulceață de vișine. Iar acum? Acum sunt coborâte și înconjurate de riduri, de prea mult, de prea greu. Te privești în oglindă și nu te recunoști. Cine ești? Cum ai ajuns să-ți numeri ridurile de pe frunte? Unde ți-e strălucirea din ochi?
Și uite așa, cafeaua s-a terminat, soarele s-a ascuns timid printre nori, copilul ce zâmbea radios în fotografie e pus la loc de cinste în tristul sertar cu naftalină. Privirea obosită se mută spre ceas. Iar am întârziat! Iau cheile și poșeta în care vibrează fără răbdare telefonul. Telefonul… pentru o clipă am uitat de el. Trebuie să plec, am întârziat la muncă. Am uitat și să mănânc, dar îmi trec cu limba pe colțurile gurii. Și au gust de dulceață de vișine. Zâmbesc, cred că pot să mai întârzii puțin, căci ce timpuri sunt astea?
Guest post by Mihaela Ursachi
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
