Răspunsul la ce i-a scris ea aici.
Dacă mi-ai înfige pumnalul în piept ți-aș spune, rugător, să o mai faci o dată. Și încă o dată. Și ți-aș spune să-mi sorbi sângele ca să simți cum are gustul tău. Dacă m-ai lega de patru cai și i-ai porni ca să mă rupă, inima mea ar rămâne suspendată în mijloc și ar bate în continuare pentru tine. Dacă mi-ai pune otravă în cafea și mi-ai spune “iubitule, bea-o, dar să știi că e ultima”, aș bea-o încet, savurând-o și mi-aș impregna pe retină imaginea ta pentru a fi ultima pe care o văd înainte de zbatere. Dacă mi-ai da un pistol cu un singur cartuș și ai spune că singura variantă este ca unul dintre noi să moară, mi l-aș pune cu drag la tâmplă și aș apăsa pe trăgaci, spunându-ți pentru ultima oară “Te iubesc!”.
Așa am început o postare pe Facebook. Așa am și terminat-o, nu este mai mare. Dar suficient de expresivă, cred. Transmite ceea ce trebuie, fără să fie un exercițiu literar. Nu știu nici până acum de unde îți iei puterea. Eu știu de unde mi-o iau, dar nu-ți voi spune acum, poate nu prea curând; deși este atât de simplu. Puterea asta, să mă iubești în ciuda a tot, cea care mă face și pe mine să te iubesc la fel. Nu, mai mult! Cu siguranță mai mult.
Ah, dar tocmai am făcut o prostie! Nu ziceam eu că iubirea nu se poate măsura? Și cred, încă, în asta. Dar se poate compara, deși nu ar fi corect și nu intru pe un asemenea teren. Știu doar că astăzi te iubesc mai mult decât ieri. La mine este așa aproape în fiecare zi. Mai mult, mai adânc, mai cald, mai tumultuos, mai de tot – dacă ar putea să aibă un grad de comparație, acest tot. Știi? Când nu ești, măcar online, simt fizic lipsa, ți-am spus, parcă, este ca un gol în piept, o smulgere, locul în care trebuie să fii tu, mereu.
Citiţi şi Să-ţi spun cum
Ah, și mi-am adus aminte de acea bancă, da, doar că nu știu când, din dățile în care am fost acolo, m-ai văzut așa cum ai descris. Tu ai o voluptate în toate simțurile, mișcările, gândurile, vorbele. De aceea m-ai văzut sau perceput așa. Știu că, de fiecare dată, mă grăbeam să intru în casă pentru a fi din nou mai aproape de tine. Dacă se poate, lipit. Și știu că se poate.
Și voi încheia în același registru ca tine: da, nu voi pleca niciodată. Sunt al tău pentru totdeauna. M-ai făcut așa. Nu mă așteptam, iar tu știi asta. Dar văd că este atât de bine încât… nu, nu am cu ce să compar. Poate doar cu mult mai binele de care vom avea parte în viitor (o forțare de exprimare și la mine? Ehm, mai fac de-astea). Sunt al tău și nu mă mai imaginez, măcar, altfel.
Pe Felix îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
