Un bărbat trebuie atins la punctul sensibil. Atât că, oricât spun unele că „toţi bărbaţii sunt la fel”, fiecare îl are prin altă parte, însă, vă asigur că este mult mai uşor de găsit decât faimosul nostru punct sensibil, nu-i dau numele, că ştiţi deja la ce mă refer.
Noul meu coleg de serviciu era… mmmm, ca o fondantă de apetisant. Tinerel, ager şi frumos. Prea frumos. Exagerat de frumos. Vag efeminat, ceea ce le-a împiedicat pe multe colege să-şi oprească privirea şi gândurile asupra lui, însă nu şi pe mine. Dimpotrivă, cred că asta m-a atras cel mai mult… Am fost bucuroasă, desigur, că nu am rivale – cel puţin nu în cele 8-10 ore petrecute sub acelaşi acoperiş – şi am început să ticluiesc un plan de… atac. Unul prin care, din mulţimea de fuste şi ochi adumbriţi de prea multă mascara din hangarul pe post de birou în care lucram, el să mă vadă doar pe mine. Unul care presupunea, într-o primă fază, să-i aflu… punctul sensibil. Aşa că am început să i-l caut şi experimentând din conversaţiile şi coincidenţele tot mai dese care făceau să ne tot întâlnim în pauze, dar şi întrebând, subtil, pe ceilalţi ce ştiu despre el şi cercetând, avidă, facebookul şi restul reţelelor de socializare.
Însă, din păcate, nu am aflat prea multe. Colegul meu era un mister care nu se lăsa uşor descoperit… mamă, asta m-a incitat şi mai tare! Aşa că am încercat cu reţeta clasică: picior frumos arcuit, siaj fin, dar persistent de parfum, fustă nu prea lungă… Mă privea cu plăcere, asta era clar, dar… numai atât. Undeva, ceva era greşit. Se pare că, totuşi, nu ăsta era punctul lui sensibil.
Nicio problemă. Am aflat, după ce l-am tras îndelung şi complicat de limbă, că îi plăceau ieşirile la teatru sau film mai mult decât petrecerile – aşa se explica şi de ce lipsise la ultimele două organizate la birou, petreceri pentru care eu îmi sacrificasem salariul pe o lună. Aşadar, am cumpărat cu greu bilete la cel mai bun spectacol de teatru din oraş. Şi l-am invitat să mergem împreună. Da, eu. Aşa, ca tovarăşi de pasiune comună, teatrul. A părut încântat, dar m-a refuzat zâmbind – văzuse deja tot în materie de teatru. Mi-a trecut prin cap să-l invit atunci la film, clar, dar deja eram copleşită de refuzul său, aşa că nu am mai avut curajul să risc încă unul.
După asta, relaţia noastră rămăsese în acelaşi loc, adică… pe nicăieri. Vorbeam, ne zâmbeam şi… cam atât. Aşa că m-am gândit că ar fi cazul să profit de ziua lui de naştere, care tot se apropia, şi să-i fac un cadou care… să-i meargă la suflet. Poate aşa reuşesc sparg gheaţa cu el…
Şi m-am tot frământat ce să fie, ce să fie… nici prea-prea, nici foarte-foarte… Până la urmă, însă, m-am hotărât şi i-am cumpărat ultimul model de gps – precum cele de aici – şi o boxă wirless, de aici. Mi s-au părut şi utile, şi practice, şi potrivite firii sale agere, mereu în mişcare, başca simbolul gps-ului – gadget menit să găsească drumul spre… mine! Aşa că nu m-a mirat deloc când i-am văzut în ochi acea sclipire de fericire pe care cadoul meu a reuşit, în sfârşit, să i-o aprindă. Îl atinsesem punctul sensibil. A venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a pupat, în văzul tuturor, pe ambii obraji, apoi mi-a spus bucuros ca un copil:
– Doamne, ce o să se bucure iubitul meu că putem pleca fără grija hărţilor în vacanţă! Eşti minunată!
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
