Am început anul 2020 cu ceva ce toți vrem să evităm pe termen nelimitat: o înmormântare.
Despărțirile nu fac rating, dacă nu sunt spectaculoasele ieșiri din lume ale unor persoane faimoase și singure. Dar moartea este deocamdată singurul lucru sigur din viețile noastre și poate că ar merita să ne gândim și la acest aspect, deloc glossy.
Ce vreau eu să vă întreb acum: ați văzut cum se golește o locuință după ce dispare sufletul care o anima? Există case, rare, care reușesc să rămână vii, ca și cum acolo ar fi încă o prezență, exisă case care reușesc să devină muzee, dar cele mai multe își încetează și ele viața, care exista doar în relație cu cei care umpleau spațiul.
Multe locuințe reușesc să înceapă o a doua viață, cu alți locatari, și tot așa, într-o continuă decădere și renaștere.
Casele moșilor și strămoșilor noștri, nu. Ele pier, fiindcă noi nu suntem genul care să prețuiască memoria.
Ele ne dau o lume dispărută, rămân în ele obiecte cu care noile generații nu vor mai ști ce să facă, le vor privi întrebându-se la ce folosesc sau, mai sigur, le vor izgoni sau le vor gnora cu totul, așa cum ignorăm (și greșim) antichitatea sau timpurile nobiliare.
De fiecare dată când ajung într-o asemenea situație – să văd viitorul obiectelor -, aș vrea să le pot salva. Visez la o casă mare, ca un refugiu enorm, în care să fie salvate de la suprimare, moarte, uitare toate obiectele abandonate ale lumii, care cândva aveau sens și dădeau emoții.
O asemenea casă, care să nu fie un muzeu, e doar un vis de nomad. Nu doar că nu voi avea vreodată o asemenea casă, nu voi avea niciodată nicio casă. Sunt destinat drumului și o știu prea bine. Nu e o tragedie, e un destin.
Dar o visez. Visez o masă rotundă, pitică, cu trei picioare, la care oamenii să mănânce aplecați, ghemuiți aproape, o masă pe măsura copiilor, un elogiu târziu și înțelept al unor timpuri în care cei mari și cei mici știau că e nevoie de un numitor comun.
Nu-mi plac obiectele făcute doar pentru copii, cum nu îmi plac nici cele care pun graniță și sunt rezervate doar celor care au ieșit din copilărie (sărmanii).
De când lumea nu mai e făcută cu grijă pentru viitor, ci e dată pe tavă viitorului, într-o continuă sarabandă a drepturilor fără obligații, toți avem de pierdut.
De unde veneau acele mese pitice? Era un obicei de mijloc, între Orient (unde se mânca direct la nivelul pământului) și Occidentul care se înălțase și ne dăduse masa, așa cum o știm și am adoptat-o pretutindeni? Adevărul e că nu știu.
Familie de țărani români luând masa. Cca. 1930
Fotograf: Iosef/Emil Fischer
Obiceiurile oamenilor de a mânca toți de pe aceeași masă, adesea din aceeași farfurie, cu linguri din lemn, obiceiuri primitive pline de intimitate, amintiri ale unor timpuri în care oamenii știau (sau credeau că știu) mai puține și aveau inimile mai pline de speranțe – mă gândesc la ele cu infinită nostalgie, ca la un paradis pierdut, deși știm bine că numai paradis nu era nici acela.
Ce putem face? Nu putem face nimic (rostul trecutului e să treacă), în afară de a ne gândi din când în când la toți și toate câte au fost sub soare.
Și nu mai sunt.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Care sunt pașii în renovarea unui apartament vechi recent cumpărat?
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
