M-a părăsit Michi, zis și Michișor. Zis de mama și sora lui grijulie. Ce să fac? Povestea vieții mele. Cred că, de fapt, diminutivele nu mă plac. Nici eu pe ele. Na, să moară de ciudă! Norocul meu că pe atunci eram tânără și fără minte, așa încât, contrar a ceea ce credeam, mi-am revenit repede. Cam în…trei zile. Eram și frumușică, dar eu nu știam asta. Aveam părul lung, ochii verzi, subțirică la mijloc și micuță. M-am vindecat pe jumătate. De părul lung și subțirimea mijlocului. Cum vă spuneam, m-a părasit Michișor după vreo câteva luni de iubire idilică. Vai, ce chin, ce jale! Lumea era cu susu-n-jos. Pământul își încetinise simțitor viteza de rotație. Iarba nu mai creștea, privighetoarea numai cânta și floarea nu mai înflorea. Plângeam în așa hal, că mama mai avea puțin și dădea comandă de colivă.
Suferindă fiind, decid că trebuie să schimb ceva. Părul. Părul era soluția. Minunăția mea de păr nevinovat. Îmi sun cel mai bun prieten: ”Aline, vino urgent la mine. Adu și mașina de tuns”. Docil, se prezintă Alin în maxim 15 minute. ”Bag-o în păr. Să moară dușmanii văzându-mi scalpul”. Alin mă privește holbat și temător: ”Doamne, fată! Eu nu-ți tai părul”. Iau foarfeca, țac-pac, iau mașina de tuns, bzzzzz. Și treaba-i gata. Oablă și gata.
Ca să vă dați seama cât de frumoasă eram, vă spun doar atât. Mă întorceam de la serviciu, seara, prin campus. Pe bordură, un băiat. Mă privește, izbucnește în râs și îmi spune: ”Domnișoară, v-a explodat butelia în brațe?”. Ce știa el despre toată suferința mea, biet bărbat?
M-a părăsit pentru… altul
Au trecut anii. Am uitat de Michișor. Părul a crescut, dar niciodată ca atunci. Acum îl am îndeajuns de lung, încât să îmi fie drag de mine, când mă uit în oglindă. Și îndeajuns de scurt, încât să îl pot usca în 10 minute. Că sunt lenoasă. Îmi iubesc părul, ca orice altă podoabă ce îmi aparține. Tocmai de aceea îl hrănesc și apăr de orice rău, furtună ori vânt puternic. Și cum îmi place să îi schimb forma des, ba cârlionțat, ba drept, am grijă să folosesc cele mai bune ustensile când fac asta.
Într-o sâmbătă, zi de vară până-n seară, mă pregăteam să plec la ștrand. Nu de alta, dar voiam să mai intre la apă rotunjimile. În timp ce colindam eu pe coclaurile net-ului în căutarea unei plăci pentru păr, una mișto, de la Philips, și mă epilam cu mirobolanta ustensilă primită cadou de la prietena mea cea mai bună, foarte atentă cu situația mea materială care e și ai ei, pentru că existe mereu pantofi care te duc în pragul falimentului exact întainte de salariu (mi-a spus că în felul ăsta economisesc banii de epilat la salon) ce să vezi? Să nu crezi! Mi s-au lipit ochii de monitor, mi-a căzut fața de zicei că am, Doamne ferește, semipareză și înghițeam des în sec. Michi. Chiar el, Michișor. Faimos hair stylist, într-o nouă relație. Cu un alt bărbat. Dar, uimitor, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am înțeles, în sfârșit.
Michișor, te-am iertat. Eu, părul și inima mea. Toți te-am iertat. Ne ești la fel de drag, dar acum știm. Nu a fost vina noastră. Noi eram minunate, și atunci. Ca acum. Bine, acum un pic mai minunate. Că pe alocuri am crescut, pe altele ne-am scurtat, până am găsit măsura potrivită. În tot. Sănătate și multă fericire, Michișor. Și, sper, ca într-o zi, să îți pot ura ”casă de piatră”!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
