Sensul. Mi-ar plăcea să găsesc sensul în tot. Ce sens are să faci un copil? Ce sens are să muncești? Ce sens are să te machiezi? Ce sens are să fii cinstit? Ce sens are să bei apă? Ce sens are să faci curățenie? Ce sens are? Le faci că le faci și trebuie să le faci. Faci copil, te căsătorești, muncești, te machiezi, ești cinstit/ă, bei apă, faci curățenie. Ce sens are să mă dau jos din pat? Pentru ce să mă strofoc? Ce sens are să citesc? Pentru ce să aflu și să învăț lucruri de care poate nu o să am nevoie?
Întrebări care pe unul îl frământă, dar pe celălalt nu. Întrebări fără sens pentru unul, dar pentru celălalt cu tot sensul din lume. Lucruri normale pentru unul, dar inimaginabil de grele pentru celălalt. De ce aș avea un scop? Pentru ce aș lupta? De ce trebuie să mănânc? M-am săturat de atâta mâncare. De ce trebuie să merg la serviciu? M-am săturat de atâta mers la serviciu. De ce trebuie să mulțumesc pe toată lumea? Pe mine cine mă mulțumește? Suntem un ocean de oameni și dacă am avea cultura civică pe care nu am înțeles-o în școala generală, am putea face cu toții ceva și am da un sens lumii ăsteia.
Am înțelege cu toții că defrișarea masivă a pădurilor ne afectează pe toți, dar cum nu toți înțelegem, ci numai câțiva, pleava asistă cum rămâne fără oxigen și se uită la alunecările de teren provocate de niște monștri lacomi și avizi după niște bucăți de plastic, numite bani. Măcar de-ar înțelege scursurile care defrișează pădurile că și ei rămân fără oxigen, iar pe ei abia îi mai rabdă pământul. Bietul pământ.
Eu caut sensul în niște întrebări fără sens, dar ce sens găsesc psihopații care bat degeaba un câine, o pisică, chinuie un elefant, un porc mistreț și orice ființă lipsită de apărare care le iese în cale? Cine ar putea să îi oprească? Cum? Cine ar putea să oprească ființele fără suflet care chinuie ființele cu suflet? De ce chinuiți copiii, bătrânii și animalele?
De sute de ani curge cerneală, de sute de ani oamenii condamnă corupția, iar noi ne alegem niște corupți să ne reprezinte. Nu ai cum să educi un popor format cu precădere din spărgători de semințe, un anumit Florin are aproape un miliard de vizualizări la cântecele lui balansate. Nu-l condamn pe el, a știut manipuleze masele, iar masele joacă după cum li se cântă. Fără niciun sens.
Problemele de genul acesta nu le are oricine, pentru că oamenii se gândesc numai la ei, de aceea avem și astfel de probleme în lume, din cauza egoismului, firește. Dar de ce ar trebui să îmi pese mie că arde nu știu ce pădure din Siberia sau că plămânul verde al planetei (pădurea Amazon îi zice?) arde și ăla când eu am de prins reduceri la Gucci? Sau am copii de crescut? Sau trebuie să îmi fac unghiile? Sau trebuie să îmi plătesc ratele? Sau trebuie să plec în Grecia în concediu?
Ce sens are să mă îngrijorez? Ce sens are să îmi pese? Ce sens are să fac ceva? Ce sens are să mă zbat pentru ceva? Ce sens are să mă frământ pentru situații independente de mine? În loc să fac ceva, stau și mă întreb ce sens are, pentru mine e vital să descopăr sensul. Acel sens.
Știați că unul dintre simptomele depresiei este acesta? Nu se găsește sensul, nu se găsește bucuria din lucrurile mici. Nu se găsește dorința de a face ceva pentru că… ce sens are? Anxietățile. Cu ele te trezești, cu ele mănânci, cu ele dormi, cu ele te speli pe dinți, cu ele scrii, cu ele mergi la serviciu, cu ele faci duș, cu ele mergi la cumpărături, cu ele îți bei cafeaua, cu ele fumezi, cu ele mergi la doctor, cu ele mergi pe stradă, cu ele mergi în concediu, cu ele te uiți la seriale, cu ele uzi florile, cu ele speli pe jos, cu ele vorbești, cu ele asculți o melodie. Parte din tine. Și niciodată nu vei avea curajul să recunoști în fața unui om că ești plin de anxietăți, care mai de care mai stupide. Și de ritualuri.
Îți inventezi ritualuri, superstiții, le respecți pentru că, și aici intervin aceleași anxietăți dintotdeauna, îți este teamă să nu se întâmple ceva. Este de o importanță vitală să pui săpun lichid de trei ori în palmă, este neapărat nevoie să bagi cearșaful sub saltea înainte să te culci, e necesar să dai o raită prin casă înainte să pleci ca să te asiguri că e fierul scos din priză, deși nu ai călcat nimic, e musai să verifici de 5, 6, 10 ori dacă ai încuiat ușa, eventual de mai întorci de o duzină de ori de la lift. Doar ca să fii sigur.
Când ești copil îți este ușor să găsești sens și bucurie. Ca adult, acestea îți sunt luate la pachet cu controlul pe care tu crezi că îl deții asupra ta. Atunci când psihicul te controlează pe tine și nu tu pe el, nu mai e bine. Atunci știi că trebuie să faci ceva, adică să găsești sensul, să-l dezvolți și să te bucuri de el. Unele femei vor un copil. Copilul ar putea fi sensul vieții lor, dar și dacă dau greș, apoi ce se întâmplă? (anxietate). Alte femei își doresc o carieră, dar dacă la 40 de ani se vor trezi că vor o familie? (anxietate). Unele persoane vor să se implice în ceva anume, dar dacă va fi prea greu și vor claca? (anxietate). Alte persoane doar se lasă luate de val (anxietate).
Citiţi și Merge și așa
Cel ce râde lângă tine poate suferi de depresie. Cel pe care îl vezi fericit în poze poate suferi de depresie. Omul depresiv îți va arăta ce vrea. Întotdeauna bucurie și niciodată tristețe. Totul ține de acceptare. Da, am nevoie de ajutor și îl cer. Sau nu, nu am nevoie de ajutor și mă voi descurca singur. Ce-i ăsta? Un atac de panică? Eh, trece. Sau, aoleu, am un atac de panică, ce fac? Fiecare percepe în felul său.
Și te gândești, te frămânți și te întrebi cum să faci să fii mai vesel, cum să îți pese mai puțin, cum să îți orientezi mai mult atenția spre tine și să nu mai ataci oamenii dragi ție cu toate anxietățile tale stupide. Te gândești că tu nu erai așa și că melancolia nu făcea parte din tine. Investești ani în lucruri stupide pentru care te frămânți, ca apoi să îți dai seama că puteai face ceva mai inteligent cu timpul ăla de l-ai investit în ceva care nu merită. Ai impresia că ești singur și că nimeni nu mai trece prin ce treci tu, însă nu ai idee câți oameni trec prin ce treci tu. E ceva soft, ceva cu care te obișnuiești, tocmai asta e rău, că nu e ceva pe care să-l respingi, e durerea aia care îți place.
Hotărâre. Asta lipsește. Curajul de a înfrunta lumea și răutățile ei. Stăpânire de sine și niciun pic de subestimare. Nu e o rețetă, ci mai degrabă o concluzie. Care se poate schimba, variază, revine. Găsești alinare în tot ceea ce e simplu pentru că… nu are sens să te complici.
Guest post by Katherine Vertis
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
