A ajuns să ni se pară normal ca o femeie frumoasă, inteligentă, talentată, sensibilă, să fie abuzată de bărbatul de lângă ea. Sunt atâtea cazuri, încât a devenit regulă, nu excepţie.
Dacă nu o loveşte cu pumnul sau cu vorba, atunci o înşală şi nu mai e o surpriză pentru nimeni, e o mare lehamite, să constaţi că amanta e o toantă, o pupăză, o fufă nici măcar 90-60-90, o muiere tocătoare de arginţi sau o Lolită cu creierul cât al unei păsărici.
Exigenţele femeilor cresc în schimb numai în ceea ce le priveşte pe ele însele. Se înfometează ca să-şi păstreze talia şi după trei naşteri, aleargă ca nebunele după joburi bine plătite, din care să se poată întreţine şi eventual să-l întreţină şi pe el, armăsarul – că cine a mai văzut pursânge înhămat la căruţă – se aruncă în proiecte nebuneşti, care le topesc zilele înainte să aibă timp să le mai numere, care să le aducă faimă, glorie, admiraţie, succes.
Şi reuşesc, asta e mai tragic, că reuşesc în orice îşi propun, în politică, în bussines, în artă, acasă la ele, dar nu izbutesc să-şi împlinească cea mai arzătoare dorinţă, aceea de a fi iubite şi admirate – nu la grămadă, nu la expoziţie, nu la târgul de fete, ci între patru pereţi butaforici ai existenţei lor – de un singur bărbat. Pe care nu-l vor nici frumos, nici bogat, nici tapetat de pătrăţele, doar îndrăgostit şi fidel.
Toată pleiada de păpuşi gonflate şi siliconate, agăţate de braţele domnilor generoşi ca de nişte toarte aurite, mă face să mă ruşinez de faptul că şi eu şi ele putem fi numite la fel, dintr-o de neînţeles sărăcie de limbaj a celei mai pline de sensuri limbi de pe suprafaţa pământului.
Dacă şi ele pot fi numite femei, atunci mă fac mică şi nu mai scot o vorbă despre mine, fiindcă nu ştiu cum m-aş mai putea numi.
Sunt complet lipsită de feminitate, în sensul actualmente acceptat, ochii îmi stau în cap – nu se dau peste – pun pe fugă masculii cu limba mea ascuțită şi cred că au trecut decenii bune de când nu am mai admirat un bărbat în carne şi oase.
Să-mi pun trei perechi de ochelari una peste alta şi tot n-aş pricepe cum ne văd ei.
Eu văd femei care, dacă s-ar fi născut câteva secole în urmă, cavalerii în armuri s-ar fi omorât pentru ele, barzii le-ar fi compus serenade şi poeţii le-ar fi închinat ode. În zilele noastre, ce-a mai rămas din bărbaţi le ocolesc, indiferenţi şi câteodată uşor iritaţi, dacă materia lor cenuşie se interpune între ei şi un exemplar rasat de iepşoară numai bună de încălecat.
Nu mai ştiu când am avut revelaţia faptului că nu se întâmplă bătute cu strigături doar în ogrăzile celor sărmani la minte şi la pungă. Că şi divele o mai iau peste botox. Dar o fi mai lesne să-ţi recapeţi stima de sine şi tenul fără pete vineţii – care nu, nu sunt nici de la ficat, nici de la stomac – când capeţi la divorţ, drept recompensă a răbdării şi suferinţelor îndurate, un card deloc simbolic şi o reşedinţă pe un ţărm de mare albastră. Nu a noastră, că a noastră e neagră şi deşteaptă porniri suicidale rămase în stare latentă încă din vremea când nu credeai că ai să rezişti cât ţi-ai propus: cam tot atât cât îi ia unui spermatozoid să fecundeze un ovul.
Mă uit la documentare pe Discovery şi mă minunez de câte-i mai trec omului de ştiinţă prin minte să cerceteze şi să studieze. Dacă n-au inventat la maşinării şi la roboţi, de până la urmă o să ajungem să ne ciupim în fiecare dimineaţă ca să ne dăm seama dacă mai suntem oameni sau ne-au cibernetizat în somn şi pe noi.
Eu le-aş propune tema asta de cercetare: ce naiba se întâmplă cu bărbaţii de-au început să involueze?
Îi lasă vederea, au nevoie de stimuli ca să iasă din lene și să pornească la vânătoare, musai să le plimbi pe sub nas niscaiva pene fluorescente înfipte direct în bombeul dorsal, altfel nu reacţionează. Poţi să le dai câte alte semnale vrei tu, rămâi fată şi nemăritată dacă nu ştii să le scoţi ochii cu calităţile tale, să ţi le pui în valoare. Până să te descopere ei, descoperă-te tu de la prima întâlnire, altfel nu va mai fi a doua, şi nici aşa nu-i sigur.
Dacă Homo Erectus s-a ridicat pe doua picioare, asta s-a întâmplat numai fiindcă din poziţia de-abuşilea nu vedea prea bine la distanţă. Acum, că s-au inventat lentilele bifocale, poate regresa la loc, nu-l mai opreşte nimic.
Atâtea femei extraordinare pe lume şi atâtea inimi zdrobite, scofâlcite, smochinite de prea multă şi grea aşteptare, de prea amarnice dezmăgiri.
Atâţia bărbaţi orbi, purtaţi de mână şi de nas de nişte biete manechine de paie, trecând cu pasul lor împleticit, de top modele, prin viaţă ca prin şvaiţer.
Ştiinţa şi tehnica ar trebui să-şi unească forţele, să facă ceva pentru bărbaţii noştri.
Ar fi păcat să-i pierdem. Dar şi mai păcat ar fi să ne pierdem noi, din cauza lor…
Să ajungem să nu ne mai vedem nici lungul nasului, să ne luăm numai după simţuri, să căutăm doar plăcerea descărcată precum obuzul dintr-o ţeavă de tun.
Şi să nu ne mai recunoaştem decât după niște blestemate de atribute, absolut indispensabile perpetuării noastre ca specie, dar care nu ne ridică în regnul animal deasupra maimuţelor.
Dacă bărbaţii asta-şi doresc, probabil că asta vor avea. Dar poate totuși nu e încă prea târziu pentru o lentilă de contact, pentru un transplant de cornee, pentru un ser al adevărului, ceva care să-i facă să vadă, limpede şi clar, femeile-pădure dintre femeile-copaci.
Cât mai suntem și cât îi mai vrem.
Pe Marilena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.