Doina Ruști întreabă
Te mai uiți la televizor?
Ce rol mai are astăzi televizorul în casa unui om?
Există emisiuni pe care le vezi constant? Posturi?
Ce s-ar întâmpla dacă ai rămâne fără televizor?
Cu ce l-ai înlocuit deja?
Care a fost momentul hotărâtor pentru actuala ta relație cu televizorul?
Răspund Adrian Titieni și Constanţa Vintilă-Ghiţulescu
Adrian Tititeni
Este unul dintre actorii mei preferați. A jucat în Moartea domnului Lăzărescu, Poziția copilului, Pescuit sportiv, Domestic și multe alte filme. Este profesor la Facultatea de Teatru (UNATC), rectorul universității, și are la activ o impresionantă galerie de roluri, atât în film cât și în teatru. Prima oară l-am văzut la Teatrul Național, în Dacă aș fi Harap Alb. Era student și de-o candoare (foarte potrivită rolului, de altfel), păstrată până azi. Adrian Titieni este cel mai entuziast om pe care îl cunosc și printre puținii care nu s-au alterat moral de-a lungul timpului. A primit Premiul Gopo pentru cel mai bun actor (pentru rolul din filmul Din dragoste, cu cele mai bune intenții) și a format numeroase generații de actori.
*
Nu am timp să mă uit la televizor. De regulă plec de-acasă dimineața și mă întorc noaptea, împărțindu-mă între munca administrativă, de rector, și repetiții, filmări, spectacolele. Dimineața, la cafea, deschid BBC Knowledge. Astăzi, de pildă, m-am uitat la un reportaj despre casa ecologică. Bineînțeles, interesul meu este motivat. Chiar visez să-mi fac o casă independentă, fără legături costisitoare, fără să mă subordoneze vreunui sistem. O casă ecologică, la țară. Cu foișor! Iată un vis, susținut de-o emisiune tv. Mai mult: în timp ce mă uitam la emisiune, căutam pe net metode despre filtrarea apei de ploaie. O informație de interes mă împinge întotdeauna s-o întregesc.
Un actor are nevoie să simtă pulsul vieții, iar televizorul te pune cel mai repede în legătură cu istoria trăită în prezent, însă, repet, nu ajung să mă uit nici măcar la știri sau la filme. Nici măcar la filmele în care joc eu. 🙂 În ora mea de uitat, care de fapt este a micului dejun, îmi place să butonez pe National Geographic, pe Discovery ori pe BBC Knowledge, de unde aleg, de regulă în viteză, informații despre viață, despre acea parte a ei care îmi poate stimula imaginația. Informațiile utile, invențiile de ultimă oră, soluțiile neștiute – îmi motivează interesul pentru televizor.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu
este cunoscută prin cărțile sale despre românii de altădată, precum În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea sau mai recenta Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti, 1750-1860.
Cu un doctorat în istorie si civilizație, la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Constanța și-a câștigat popularitatea printr-un stil suplu, care sparge canoanele academice, epic, colorat, cu umor, care îl apropie de ficțiune. De altfel, a scris și un roman istoric, Evgheniții, pe care eu l-am citit cu multă plăcere. Cel mai mult îmi place emoția pe care o transmite, căci în fiecare poveste despre Valahia există o legătură afectivă care poartă marca ei.
*
Depinde de înţelesul pe care îl acorzi termenului „televizor”. Aparatul ca atare există şi îl foloseşte mai mult fiica mea pentru desene animate, înregistrate deja. Cablu sau conexiune la programe nu mai am de vreo şapte ani. Deci, în acest sens nu-mi mai iau informaţia de la televizor. Împreuna cu Ilinca am vazut cu mare plăcere Frozen, Ice Age sau The Book of Live.
Nu cred că există emisiuni care să merite să fie văzute constant. În maşină ascult RFI, dar altminteri nu mă uit. Motivul este unul foarte simplu: lipsa de profesionalism în alcătuirea unei emisiuni. Sunt fără televizor de şapte ani şi nu s-a întâmplat nimic dezastruos până acum.
L-am înlocuit cu cititul, cu timp pentru orice altceva: pentru mărgelit împreună cu Ilinca, pentru pictat şi mâzgălit cu Ilinca, pentru sastisit, pur şi simplu, fără să fac mare lucru.
Emisiunile virulente şi vituperante de pe anumite posturi m-au dezamăgit şi dezgustat total. Şi mi-am zis că nu am de ce să privesc la mocirlă şi să mă îmbolnăvesc pentru nevrozele altora. Am tot schimbat canalul, dar emisiunile astea ajunseseră să se reproducă, iar eu priveam dintr-o nevoie prostească de a afla până unde se poate merge în nebunia asta a manipulării şi a neprofesionalismului. Până într-o zi când m-am oprit, tăind cu foarfeca cablul. Şi gata! Nu mai este.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
