Adâncit în fotoliul boțit de timp, Teo frunzărește o revistă, cu televizorul deschis, ca-n orice dimineață de duminică; “ritualul” durează deja de ani întregi, așa că Elle e oarecum obișnuită cu asta și multă vreme nu îl întreabă nimic; își bea liniștită cafeaua pe terasa casei lor vechi, privind un loc de pe cer numai de ea știut, cu seninătatea ochilor unui copil cuminte, care abia începe să priceapă lumea.
Elena se metamorfozase în Elle cu ocazia primelor încercări de a scrie a fiului lor, Alexandru; aşa izbutise el să mâzgălească pe o foaie puţin cocoloşita pe la colţuri, cu vârful unui creion roşu aprins: Elle, în loc de Elena; şi aşa avea să rămână pentru toţi; fermecătoarea doamnă Elena Munteanu devenea Elle şi nimeni nu se mai gândise vreodată, de-atunci, să îi spună altfel; nici măcar Teo, soţul ei.
– Elle, Alex trece după-amiaza pe la noi, aşa-i? se auzi vocea calmă a bărbatului. Alexandru, singurul copil al soţilor Munteanu, nu pierdea niciodată ocazia să petreacă măcar câteva ore cu părinţii săi, ori de câte ori se afla în Bucureşti. Acest lucru se întâmplă însă tot mai rar cu fiecare an care se scurge; cariera sa, care îi oferea imens, îi şi cerea înapoi cu voluptate: era un foarte bun regizor de film, deja consacrat la nivel internaţional, implicat în proiecte ambiţioase, cu un viitor puternic conturat. Un tânăr extrem de pasionat de ceea ce face, care la aproape 33 de ani reuşise să valorifice bine talentul enorm şi educația de care beneficiase prin grija remarcabilă a părinţilor săi; era genul ăla de om pe care scria “talent exprimat, nu succes inestetic”.
– Sigur că vine, ce întrebare-i asta, răzbate glasul puţin mirat al doamnei, care îşi luă ceşcuţa viu colorată şi se îndrepta către soţul ei; doar ştii că el vine mereu.
– Uite, şi-a găsit timp să acorde şi un interviu Irinei Dumitru, spuse zâmbind Teo, arătând discret către televizorul din care se auzea vocea aşezată fiului său; răspundea întrebărilor unei cunoscute ziariste, realizatoare a emisiunii Cinema Tv, care insistase luni de zile, în toate felurile, pentru această întâlnire; în cele din urmă, înregistraseră dialogul în urmă cu câteva săptămâni, iar acum era pe ecran.
– Îţi seamănă ţie, îi place să fie mereu în fata camerei, replică femeia, încercând o scurtă şi inofensivă tachinare; sau poate că nu ştie şi nici nu poate să refuze o invitaţie asiduă a cuiva cu un decolteu pus în valoare atât de curajos, continuă ea pe un ton ironic amuzat.
– Draga mea, nu găseşti că e firesc ca un tânăr ca el să îşi dorească să fie aproape de publicul său o idee mai mult decât dedicata profesoară de muzică de la cel mai important liceu al capitalei? În plus, nici măcar nu sunt convins că tu ai refuza o invitaţie la o emisiune tv; asta dacă ar veni vreodată o propunere din partea unui ziarist cu care să poţi vorbi trei sferturi de ceas fără să te întrebe nimic despre cariera fiului nostru.
– Teo, știi ceva, slavă Domnului că tu niciodată nu ai avut curajul sau mai degrabă nebunia de a te face actor, aşa cum visai în adolescenţă, şi te-ai oprit la violoncelul şi la pânzele tale; sau poate n-ai avut ambiţia şi disciplina necesare, cine ştie… ce mă făceam eu cu atâtea vedete în familia asta? Te şi vedeam: actorul Teodor Munteanu este invitatul nostru la rubrica… Teodor Munteanu, reputatul actor bla-bla… vine în studio… Cunoscutul artist Teodor Munteanu a fost premiat la festivalul de film de la…
– Elle, încep să te bănuiesc că îţi face plăcere să îmi aminteşti din când în când că aş fi putut fi un bun actor şi nu un biet muzician, care mai pictează ocazional, pentru relaxare; totuşi, dacă ai deschis subiectul…, să ştii că eu aş fi fost un actor adevarat, Elle; aşa ca Iordache, ca Dinică, ca Amza; și cred că n-aş fi jucat niciodată comedie; da, da, sigur, n-aş fi vrut să fiu actor de comedie, în rest…
– Domnul meu, nu e nicio ruşine să fii un actor de comedie; mai grav ar fi să fii un actor prost de comedie sau şi mai rău, un actor prost, pur şi simplu.
– Doamnă, nu încetezi să îmi reaminteşti că elevii ai cărei dirigintă sunteţi sunt foarte norocoşi.
– Tu, Teo, eşti cel mai norocos, şi nici măcar nu ai avut şansa de a-ţi fi dirigintă sau măcar profesoară de muzică.
– Ştiu, ştiu… Totuşi, poate că n-ar fi trebuit să-ţi mărturisesc niciodată pasiunile mele din tinereţe; era visul meu, doamnă, gărgăunii mei, îi răspunse el ridicându-se puţin nervos; să fim blânzi cu minţile noastre de adolescenţi…; apoi, îi atinge cu grijă gâtul lung şi cuprinzându-i în palme chipul, o săruta pe buze, ca un puști.
– Cât de copil poţi fi uneori, Teo; of, uite, se termină peste câteva minute interviul cu Alex, iar noi stăm şi ne prostim aici. Oameni serioşi, mai încape vorbă?!…
– Decât să-ncurajez seriozitatea sau încruntarea când nu trebuie, mai bine merg să aleg o sticlă de vin pentru prânzul cu Alex; şi făcându-i cu ochiul cum văzuse el odată la un băieţandru măsliniu dintr-o mahala gălăgioasa, zâmbi larg şi ieşi din cameră, lăsând-o pe Elle să vadă ultimele clipe ale interviului dat de fiul lor.
– Doamne, Teo, uneori uiţi complet câţi ani ai… Nu cred că mă deranjează, dimpotrivă, dar nici nu sunt sigură că e bine întotdeauna.
La sfârşitul dialogului, Alex e întrebat despre felul cum percep părinţii lui succesul fiului lor, cum se descurcă ei cu toate astea; răspunsul lui, venit pe nerăsuflate, o sperie şi o bucură pe Elle: “Ca şi suferinţa, bucuria unui părinte este întotdeauna dublă, pentru ca bucuriei lui i se adaugă bucuria copilului său.”
– Tina, tu ce crezi, copilă? Băiatul domnului Munteanu face pe deşteptu’ la televizor, iar când vine acasă se ţine de șotii ca un năzdravan de grădiniţă. Ce fel de om o mai fi şi domnu’ regizor? Cum va fi el când va fi părinte, la rândul său?
– Elle, lasă pisica în pace, o întrerupe Teo; Alexandru e cel mai bun copil pe care-l puteam avea noi doi; desigur, cu excepţia cazului în care mi-a fi făcut o fată, continuă el cu un râs zgomotos, necaracteristic.
Elle se gândi să răspundă aprig, dar se opri. Tina se uita la ea preţ de câteva secunde, cu ochii ei la fel de negri ca ai femeii şi nu schiţa nimic; se culcă din nou în locul său preferat şi îşi reluă impasibilă torsul.
– Tina, dacă noi, oamenii, am dormi cât voi… Dacă am avea şi noi nouă vieţi, cum aveţi voi…
Dar pisica lui Elle, răsfăţata familiei Munteanu, ştia să profite din plin de lipsa lui Alex, transformându-se pe nesimţite în vedeta capricioasă şi stăpâna celor mai năstruşnice cotloane din încăperile casei; puţin îi păsa ei de vorbele stăpânei, oricum nu înţelegea nimic; şi dacă ar fi înţeles, ce rost avea ea în treaba asta?
Când interviul luă sfârşit, Elle se ridică, închide televizorul şi se îndreaptă spre raftul cu muzică; îi plăcea, ca de fiecare dată când se strângeau cu toţii să aleagă ea muzica pe care urmau să o asculte; ceilalţi se amuzaseră o vreme de acest obicei al ei, dar cu timpul deveniseră nerăbdători şi curioşi să audă ceea ce le propunea Elle. Până şi Tina părea interesata pentru că, în mod bizar, nu reuşea să mai doarmă cu aceeaşi poftă câtă vreme muzica îi umplea urechile.
La nici trei luni distanţă de la această masă alături de ai săi, Alex Munteanu se afla la o întâlnire restrânsă cu câţiva regizori din generaţia sa, într-o staţiune montană de pe continentul sud-american, când un telefon de la recepţia locului în care erau cazaţi îl anunţa că este căutat de domnul Teodor Munteanu; se miră, pentru că ai lui nu îl sunau niciodată, era el întotdeauna cel care le telefona; aşa stabiliseră şi aşa se întâmplase mereu până atunci.
Cu vocea total schimbată, aproape de nerecunoscut, tatăl îi spune fiului ca mama sa a suferit un infarct, iar starea ei este mai degrabă… fără mari speranţe. Indiferent cum ar fi fost, Alex trebuia să vină numaidecât acasă. Abia reuşi să articuleze câteva cuvinte şi amândoi închiseră telefoanele într-o linişte asurzitoare, ca şi când vorbele le-ar fi fost înghiţite de o imensă gaură neagră ivită de nicăieri.
După un duş alert, Alexandru încercă să-şi revină, izbuti să îi anunţe pe ceilalţi de cele întâmplate, să îşi strângă câteva lucruri şi să obţină cumva un bilet de avion; legăturile aeriene nu erau tocmai facile, iar cele două escale presupuneau întotdeauna o grijă în plus pentru oricine, mai ales când timpul nu este deloc prietenul celui care călătoreşte, ci primul şi cel mai înverşunat duşman; ninsese ca-n filmele ruseşti şi totul i se părea că se mişca încet, prea încet pentru graba cu care el se vedea ajuns acasă.
După o călătorie nesfârşită şi obositoare, pe aeroportul din Bucureşti, Alexandru deschide telefonul şi căută cu degetele arzând şi gesturi incontrolabile să îşi sune tatăl; era prea târziu, se stinsese. Îşi scapă telefonul şi acesta se sparge zgomotos de marmură lucioasă, atrăgând atenţia celor din jur asupra sa; starea în care era îl face să fie grosolan cu cei care îl recunoscură, ba chiar să bruscheze câteva persoane, lucru care nu i se întâmplase vreodată până atunci. Oamenii nu înţelegeau nimic şi se uitau unii la alţii cu o doză însemnată de dezamăgire. Tânărul plecă fără niciun cuvânt; avea senzaţia că toate gândurile şi cuvintele sale se prăbuşiseră undeva deasupra oceanului şi ca nimeni nu le va mai găsi vreodată, de-ar fi să se scufunde după ele ani de-a rândul.
Dispariţia mamei şi tot haosul emoțiilor care se instalează în vieţile lor îl face pe Alexandru să se transforme brusc şi ireversibil, tot aşa cum o transformase el cândva pe Elena în Elle; pierduse fulgerător pe cea mai importantă femeie, iar lucrul ăsta îl dezechilibră dramatic; se privea în oglindă în unele dimineţi şi vedea chipul unui ins zdrobit, pe care nu-l mai cunoștea.
Ceva se rupsese; cei doi bărbaţi, tată şi fiu, se închid în ei, ba chiar se izolează o vreme unul de celălalt, apoi se îndepărtează inexplicabil şi definitiv; în sufletul fiecăruia se întâmplau lucruri necunoscute lor, neînţelese. Se produsese o înstrăinare dureroasă şi apăsata, grea ca o cumpănă de fântână arhaică, de la câmpie; niciunul din ei nu avea deschiderea şi priceperea de a se reapropia de celălalt, iar lucrul ăsta îi făcea să evite să se mai întâlnească, apoi să nu îşi mai vorbească; se aşternuse între ei un sentiment putred, pe care nimeni nu reuşea să şi-l explice, nici măcar apropiaţii familiei, care erau speriaţi de deterioararea atât de aspră a relaţiilor dintre tată şi fiu; iar spaima lor îi făcea şi pe aceştia să nu se poată implica; neputințele sufleteşti le depăşesc uneori cu mult pe toate celelalte.
Presa, până atunci mereu favorabilă tânărului regizor, începe să prefere abordări tot mai tăioase la adresa sa, punând în planul doi viaţa sa profesională şi accentuând problemele personale ale acestuia. Între timp, Alexandru Munteanu devine clientul fidel al unei clinici private; era bolnav; ficatul sau era pe punctul de a nu mai face faţă stilului şi ritmului de viața pe care tânărul şi-l impusese; pe corpul sau erau tot mai vizibile semnele afecţiunilor sale din ce în ce mai agresive.
Urmare a agravării stării sale, Alex devine tot mai singuratic, ieşirile şi apariţiile sale publice se împuţinează vizibil, iar munca asiduă în care se refugiază îl acaparează aproape în totalitate. Timp de mai mult de patru ani, regizorul Munteanu lucrează după un program aproape cazon, refuzând să vorbească public despre ceea ce i se întâmpla şi evită să împărtăşească din preocupările sale profesionale, despre care se limita să spună că este foarte mulţumit.
Într-o zi de primăvară timpurie, televiziunile deschid jurnalul de seară cu o ştire ca o lovitură de secure ţărănească: apreciatul regizor Alexandru Munteanu a fost găsit mort în apartamentul său de către tânăra Ingrid Dobrescu, o fostă iubită din timpul liceului, cu care acesta reluase legătura în ultima vreme.
Îşi închipuie oare cineva cum este să afli de la ştiri că nu mai este copilul tău? Copilul de care nu ai fost capabil să te apropii în niciun fel timp de atâţia ani şi despre care nici măcar nu ştiai că ar suferi de ceva. Dintr-o dată, Nicolae Munteanu se trezea singur pe lume, doar el şi Tina; de fapt, rămânea doar el; Tina nu mai era de găsit din ziua în care Alexandru fusese înmormântat; se strecurase cumva afară din casă, profitând de neatenţia oamenilor şi din cine ştie ce motive, nu îşi mai găsise drumul înapoi; dispăruse.
Îmbrăţişat de căldura publicului, domnul Munteanu reuşeşte pentru o vreme să îşi menţină moralul pe linia de plutire şi să se acomodeze cu dificultate la ceea ce viața îi rezervase într-un interval de timp relativ scurt; în trei ani îşi pierduse soţia şi unicul fiu, pana şi pisica fugise din casa lui. Cariera sa, pe care începuse să o neglijeze vizibil, intrase într-un con de umbră, iar situaţia financiară începea să fie tot mai dificilă.
Dar ceea ce îl supăra în ultima vreme pe Teodor era interesul crescut al presei mondene pentru ultimii ani din viaţa fiului său şi pentru relaţia dintre ei; într-o societate viermănoasă, lumea ardea de nerăbdare să îşi potolească foamea de nimicuri, iar subiectul li se părea delicios. În prima lună de după plecarea lui Alex, televiziunile îşi umplură ecranele cu o populaţie pestriţă care încerca să îşi dea cu părerea cât mai spectaculos şi imaginativ despre viaţa celui dispărut. Cu toţii vorbeau despre faptul că nu a fost alături de mama lui în ultimele clipe, îl blamau pentru îndepărtarea de tatăl sau, pentru că nu a avut grijă de sănătatea lui, că nu s-a tratat cum trebuia, că nu a spus nimănui despre starea lui de sănătate.
Nimeni nu era în stare să respecte alegerea lui; alesese că nu doreşte ca cineva să îl vadă în starea în care se afla; nimeni nu ştia de ce, de unde această atitudine, dar poate că nici nu era nevoie să înţeleagă străinii; era judecat de oameni care nu îl cunoşteau, care nu era capabili să îi vadă dorinţele, idealurile şi crezurile; li se părea că fusese un ins nerecunoscător, ciudat, vanitos, crud, aproape că nu mai conta nimic din tot ceea ce reuşise din punct de vedere artistic.
Nu interesa pe nimeni că tatăl său nu privea deloc lucrurile aşa, dar nimeni nu mai era interesat să îl audă. Durea ca o tăietură de brici proaspăt tras pe cureaua de piele agăţată într-un cui, undeva lângă o oglindă îmbătrânita de aburii vremurilor. De ce îl batjocoreau toţi pe copilul ăsta pe care până mai ieri îl rugau să le spună câteva vorbe despre munca lui extraordinară, când el, tatăl lui, de care se îndepărtase fără să ştie de ce, nu simţea nici cea mai mică urmă de supărare față de copilul său? Pentru nimic din tot ce se întâmplase nu-l considera vinovat; nimic din ce fusese sau din ce făcuse Alex nu era de neînţeles.Îl sufocau tot felul de întrebări acum, şi-ar fi dorit să fie altcumva, dar nu i-ar fi trecut prin cap să îl condamne vreo secundă pentru faptul că nu-i mai vorbise atâţia ani și nu îi spusese cât este de bolnav.
Dezamăgirea taie adânc şi precis; scârbit de ceea ce se întâmpla, renunţa pentru o vreme la slujbă şi îşi dedică mai mult timp picturii, care reuşea să îl mai scoată din starea care îl domina. După câteva luni, inevitabilul se întâmpla; banii devin o problemă stringenta, ca şi întreţinerea casei; îşi dă seama că va trebui să renunţe la proprietate, deşi asta i se părea la început de nesuportat; îşi vinde câteva lucrări însă nici asta nu îl poate salva pe termen lung, astfel că e nevoit să vândă şi să se mute în apartamentul în care locuise înainte Alexandru.
Îşi petrecu câteva zile punând ordine în lucrurile copilului său; nu ştia ce să facă cu ele, aşa că le depozită în câteva cutii uriaşe; i se părea că acele cutii sunt cea mai groaznică privelişte de pe faţa Pământului, aşa că le acoperi cu câteva desene aiurea. Simţea că nu poate să respire normal între acei pereţi; în fiecare seară îşi făcuse un obicei din a se plimba cam o oră pe străzi; respira lacom aerul murdar al oraşului, dar i se părea că altfel nu ar putea îndura nopţile.
Când veni vara, plimbările se înmulţiră; la una dintre ieşiri, trecând prin faţa clădirii U.N.A.T.C, Teodor Munteanu are surpriza unei întâlniri, pe care nu ştiu iniţial să o tălmăcească deşi, se pare, nu era ultima sa întâlnire cu destinul: o zăreşte pe Tina căţărată pe pervazul unei ferestre. O recunoaşte imediat şi se apropie de ea; spre surprinderea lui, ea nu ezită să îşi frece capul cu mişcări vioaie de mâna lui rece. O luă în braţe şi aproape că se simţea în stare să alerge cu ea spre casă; după atâta vreme, pe faţa domnului Munteanu se putea zări, undeva în depărtările ochilor săi, o urmă incertă de linişte. Când se trezi, a doua zi, i se păru că o visase pe Elle şi stătu nemişcat ore întregi încercând să-şi amintească ceva; în zadar, nu găsea nimic de care să se agațe. Sau poate că găsise, cine ştie…
La capătul acelei veri, violoncelistul Teodor Munteanu se înscrie la examenul de admitere la U.N.A.T.C, secţia actorie; şi nu numai că se înscrie; este admis. Urmau ani printre sute de tineri care nu ştiau dacă pricep sau nu ce caută printre ei acel bărbat trecut de mult de prima tinereţe. Provocarea era una uriaşă. Dificultăţile şi situaţiile la care se expunea erau dintre cele mai neaşteptate şi uneori stânjenitoare; nu se gândise totuşi să renunţe nicio clipă, deşi dacă cineva l-ar fi întrebat ce caută acolo nu ar fi ştiut mereu ce să răspundă; caut să mă fac de ras, dar nu sunt sigur că-mi reuşeşte, îşi spunea în sinea lui. Timpul se făcea mic sau cel puţin aşa simţea el; se trezi într-o zi că e actor; ei da, la peste 60 de ani, Teodor Munteanu era în acte, actorul care ar fi visat să fie când era doar un copil şi asta i se păru dintr-o dată o minune, dar şi o nebunie enormă.
Ce avea să facă acum cu toate astea, la ce îi foloseau? Avea să fie luat peste picior de oricine, dacă ar fi căutat să joace vreodată undeva; cine l-ar fi acceptat? Cu toţii l-ar fi perceput ca pe un bizar; şi asta s-ar fi şi întâmplat, dacă ar fi îndrăznit măcar o clipă să deschidă gura.
Dar nu făcu asta; în schimb, îşi spuse că ar putea să îşi ducă euforia până la capăt şi vorbi cu un prieten care avea o cafenea bine văzută, undeva pe o stradă dosnică din centrul oraşului; în fiecare miercuri seara, se ţineau acolo, pe un surogat de scenă, numere de stand-up comedy; era hotărât să-şi încerce norocul. Iar norocul se arata într-o formă cu totul altfel decât cea pe care o aştepta bărbatul; primit bine de cei prezenţi, care nu ştiau exact de unde să îl ia şi nici nu se obosiră să întrebe, domnul Munteanu avu într-o seară o surpriză: o femeie cu mult mai tânără, de o eleganță care nu părea să se potrivească locului, îl abordă cu o căldură uşor de ghicit, dar greu de priceput.
Ingrid Dobrescu, aşa cum se recomandă ea, era pentru prima dată față în faţă cu tatăl lui Alexandru, pentru prima dată de pe vremea când ea avea 16 ani şi nu ştia cu ce să înceapă; se aşezară la o masă şi cele câteva zeci de minute petrecute acolo, în faţa unor cafele oarecare, îi aduse lui Teo o veste de care nici nu ştia dacă să se bucure sau nu: Alexandru Munteanu izbutise cu ultimele forţe să termine de scris un scenariu pentru un film autobiografic; trebuie să se fi rătăcit printre numeroasele hârtii de prin apartamentul său stăpânit de haos; se gândise aproape la tot tânărul Munteanu, inclusiv la câteva nume preferate pentru actorii ce aveau să joace rolurile personajelor principale şi la muzica ce urma să apară pe coloana sonoră a filmului.
Teodor o asculta şi i se părea că visează; de ce ar fi făcut Alexandru una ca asta, de ce şi-ar fi dorit el aşa ceva? Chiar exista un asemenea proiect, a avut el vreodată un asemenea gând? Întors acasă, se îndreptă către peretele de cutii pictate, le desfăcu în miez de noapte şi începu să caute; într-un târziu, găsi; tot ce îi spusese Ingrid era acolo; inclusiv titlurile melodiilor notate pe o foaie; erau alese dintre cântecele pe care Elle le punea de fiecare dată când el venea acasă; când îşi dădu seama, lui Teo îi apărură în ochi lacrimi adânc ascunse. Închise dosarul în care erau strânse foile şi atunci văzu întâia oară titlul ales de Alex pentru acel scenariu: “Elle”.
Se hotărăşte să arate publicului, într-o conferită de presă, scenariul scris de fiul său şi interesul se dovedeşte a fi unul neaşteptat; scenariul este cumpărat de o casă de producţie privată, ambiţioasă, aflată la început de drum; lucrurile se mişcă rapid, iar domnul Munteanu este sunat să fie anunţat că se face filmul, graţie unei donaţii substanţiale primite din partea familiei unui om de afaceri, al cărui nume nu îi spunea nimic; filmările vor începe în câteva luni şi ar fi extraordinar dacă dumnealui ar accepta să joace propriul rol.
“Cum e şi viaţa asta, domnule! Să ţi se propună să te joci pe tine însuţi într-un film al cărui scenariu l-a scris copilul tău, care nu mai este de atâţia ani… ce mai însemna şi asta?” îşi spunea bărbatul la capătul acelei zile.
Nu însemna nimic, ce să însemne? În ziua când filmul a rulat în premieră la un festival studenţesc, nimic nu anunţa ceea ce avea să urmeze: multă lumea vorbea despre film; cronicile, deşi rar entuziaste, erau bune, dar nimic ieşit din comun. Se vorbea mai mult despre situaţia în care se afla domnul Munteanu, care trăise practic, o dată în plus drama însingurării şi a pierderii familiei sale, de data asta în faţa camerelor. Cu o întârziere de zeci de ani, publicul şi presa redescoperă şi încep să înţeleagă povestea regizorului Alexandru Munteanu.
Dar de-acum povestea lui Teodor Munteanu era cea care intriga la fel de tare, dacă nu mai tare decât cea a fiului său, lucru cu care bărbatul nu ştia încă prea bine cum să se împace. Dintr-o dată, lumea este interesată de violoncelistul care se făcuse actor, cu atât mai mult cu cât era tatăl unui regizor cunoscut, dispărut prea devreme, cu care nu mai vorbise în ultimii săi ani de viaţă.
Într-un astfel de context, domnul Munteanu cedează insistențelor unor prieteni ai familiei şi e de acord să aibă câteva contacte cu câţiva oameni din presa, mai mult de nevoie decât de voie, pentru a vorbi despre film. Ba, mai mult, la insistenţele unei ziariste, face publică şi o adresă de contact, deşi nu era deloc omul care să fie preocupat de asemenea lucruri.
Numai că cineva se hotărâse deja să profite de acea adresă de email aruncată de domnul Munteanu la televizor, de gura jurnalistei; astfel că, la numai câteva zile distanţă, găseşte un mesaj de la Diana Florescu, care se recomanda ca fiind o tânără ziaristă la o cunoscută revista de cultură din Iaşi; îşi dorea un interviu cu omul Teodor Munteanu: cu violoncelistul, cu pictorul, cu tatăl lui Alexandru şi soţul lui Elle, cu bătrânul care dăduse la actorie, care îi făcuse pe oameni să râdă într-un bar şi care avusese nesperatul nenoroc de a juca propriul rol într-un film realizat după scenariul scris de copilul pe care îl pierduse prea devreme.
Bărbatul acceptă, deşi i se părea că greşeşte; discuţia se poartă la telefon, la insistenţele tinerei, care deşi ar fi avut la dispoziţie varianta întrebărilor trimise prin poştă electronică, prefera această variantă care, spunea ea, era “ceea ce trebuie şi ceea ce are nevoie”.
Dialogul curge neaşteptat de firesc, iar Teo începe să fie mulţumit de decizia lui; când fata îi trimite forma finală a interviului, domnul Munteanu e încântat; era, fără nicio exagerare, cea mai reuşită abordare de care avusese parte şi spusese acolo lucrurile într-un fel care îl mulţumea; îi scăpă un zâmbet ca atunci când era tânăr.
Când tocmai terminase de citit, observă că Diana îi trimisese încă un mesaj: ea nu era ziaristă, ci doar corector la acea revistă; de fapt, era studentă la jurnalism, în ultimul an şi avea nevoie de un interviu pentru lucrarea de licenţă; aşadar, dialogul cu domnul Munteanu, avea să fie parte a unui studiu de caz cu scop strict didactic, nu avea să apară în nicio revistă, nicăieri.
Teodor se simţi înşelat; fusese minţit, iar asta îi provoca atâta furie, încât abia se abţinu să nu izbucnească, de parcă l-ar fi văzut cineva; îi răspunse domnişoarei Florescu pe un ton aspru, dar civilizat, deşi ar fi vrut în acel moment să îi spună că este o impostoare, capabilă să mintă fără ruşine.
Fata încercă să se scuze şi să îşi explice gestul, dar păru că este în zadar; greşise, ştia şi ea asta foarte bine, aşa că îi scrise lui Teodor un mesaj lung, pe care acesta îl citi mai mult pe sărite: reţinuse că era o admiratoare a filmelor lui Alexandru Munteanu, iar filmul în care jucase Teo, ca şi toată povestea din jurul vieţii lor, o fascinau. Atunci, într-un moment mai puţin inspirat şi presată de timp, se hotărâse să îşi facă un cadou şi să stea de vorbă cu acel bărbat în care văzuse o forţă şi o voinţă extraordinară. I se părea incredibilă viaţa acestuia şi se considera privilegiată că avea această şansă, de a purta un dialog cu un om care la o vârstă atât de înaintată îşi valorifica un talent de la care nu mai aştepta nimic. Teodor nu îi spuse nimic, doar încuviință ca acel interviu să poată fi folosit de fată în demersul ei, mărturisindu-i totodată că l-a întristat întâmplarea şi că prefera să uite de acest episod.
Diana Florescu rămase cu interviul ei, cu nota foarte bună de la examen, dar şi cu regretul de a nu şti în ce măsură omul pe care îl admiră şi care o ajutase atunci, rămăsese cu amărăciunea că a fost minţit. Abia după aproape doi ani, când primeşte din partea lui Teodor un document, care părea să fie un volum de memorii ce urma să fie publicat curând, ca o continuare a filmului, fata înţelese că domnul Munteanu pricepuse ce era cu ea, îi iertase minciuna şi acea îndrăzneală necuvenită.
Şi într-adevăr, bărbatul se gândise ca dincolo de greșeala acelei tinere, rămânea neşansa acesteia de a-l întâlni pe regizorul a cărui muncă o admira; dar, în acelaşi timp, ea avusese curajul de a valorifica o oportunitate, iar lucrul ăsta trebuia răsplătit, nu pedepsit.
Poate că asta era felul în care acolo, sus, Cineva alesese să aşeze lucrurile în vieţile lor; iar oamenilor nu le rămâne decât să ştie să extragă frumuseţea şi să o pună în slujba celor din jur lor, să înveţe să se bucure împreună; pentru că ceea ce simţim când suntem împreună şi ceea ce împărtăşim cu ceilalţi ne dă cu adevărat sentimentul de împlinire sufletească şi linişte. Pentru că viaţa ne deschide uşi şi ferestre pentru a ne aduce cadouri şi ne dă şansa să facem ce ne place cu ele; tot ce ne rămâne de făcut e să trăim şi să lăsăm undeva o urmă apăsata a trecerii noastre prin timp. Iar dacă e aşa, acea tânără care nu-şi dorea decât să stea de vorbă cu tatăl regizorului său preferat, pentru a-şi finaliza o lucrare de licenţă, nu era decât un om care nu a ştiut cum să procedeze în încercarea ei bine intenţionată de a face lucrurile bine, cu entuziasm.
Şi domnul Munteanu primi din partea Dianei, după ce aceasta terminase de citit cartea, un text scurt, pe care Teodor îl citi încet şi rar, cu o bucurie curată: “Acum simt că l-am cunoscut pe Alexandru Munteanu, pentru că am avut şansa să îi cunosc părintele; şi cred că dacă lucrurile ar fi stat exact invers, aş fi simţit la fel. Sufletul omului, pasiunea creaţiei şi viaţa pe care ne-o împrumută Dumnezeu nu pot fi descrise în cuvinte, înregistrate video sau redate pe o pânză. Iubirea e singura care, dacă avem noroc, ne lasă să cunoaştem şi să trăim cele mai profunde şi mai intense povești, la care mintea nici măcar nu îndrăzneşte să viseze vreodată. Pe lumea asta suntem doar nişte călători, dar iubirea pe care le-o purtăm celor din familiile noastre ne face călătoria asta o binecuvântare.”
Apoi ar fi vrut să îi spună că este fiica acelui om de afaceri care, la insistenţele copilei sale răsfăţate, făcuse posibilă ecranizarea filmului autobiografic al lui Alexandru Munteanu, dar socoti să tacă; se hotărî să rămână Diana Florescu, tânăra care minţise la un moment dar, pentru a obţine un interviu cu tatăl regizorului care o fascinase.
În ziua în care primise aceste rânduri de la domnişoara Florescu, Teodor Munteanu intra, o dată în plus, pe poarta cimitirului; îi era dor de Elena şi de Alexandru. Le adusese flori, pe care le așeză, ca de fiecare dată, cu mişcări atente; apoi îşi îndoi cu grijă genunchii vechi şi se lăsa pe iarbă proaspătă, încercând să-şi adune trupul într-o poziţie deopotrivă relaxată şi cuviincioasă; se porni să le vorbească lin, ca şi când ar fi fost cu toţii la masă, pe vremuri, dar de data asta, fără muzică ce-i însoţea mereu.
– Elle, te-ai fi gândit vreodată că eu, într-o zi, voi putea juca? Uite că am făcut-o! Cât ai fi râs de mine; şi tu, şi Alexandru; iar tu, copile, mai ştii când îmi spuneai că eu oricum n-aş fi putut să fiu actor, că violoncelul mi potriveşte mai bine? Se vede că te înşelai; cum am râde amândoi de lipsa ta de viziune şi de lipsa mea de curaj, poate şi de lipsa mea de talent; tu ai râde mai zgomotos, mai hâtru, cu anvergura şi uşurinţa pe care ţi le îngăduie harul tău; eu mai aşezat, cu bucuria părintelui care avea respectul copilului său, deşi nu-l impresionase cu adevărat vreodată cu ceva. Între tristeţea de a ne găsi prea puţin împreună şi bucuria că am fost binecuvântat cu un copil bun şi deştept, uite că mi-a mai rămas atâta inteligență (sau atâta inima, încă nu sunt sigur…), încât să o îmbrăţişez pe cea din urmă.
– Ai părul alb, Teo! A nins mult anii ăştia… Aşa i se păru că îi răspunde ea. Dar a fost frumos, aşa-i c-a fost frumos?
– Încă nu ştiu cum a fost, Elle, încă nu ştiu…; poate uneori a fost, alteori poate nu; ce ştiu e că cel mai frumos lucru pe care-l vede un bărbat este trupul soţiei lui, aşa cum cel mai frumos lucru pe care îl vede o femeie este zâmbetul copilului ei, iar cel mai frumos lucru pe care îl vede un copil este iubirea din ochii părinţilor lui; iubirea dintre ei, iubirea pentru el, iubirea de oameni. Ce-am fost noi fără tine, tu ştii acum; sau poate că ai ştiut tot timpul; ce-am fi fost noi cu tine, Elle, eu n-o să ştiu niciodată.
– Eşti un bărbat deştept, Teo; ar trebui să ştii. Iar ce nu ştii, poţi să simţi.
– Iartă-mă, Elle, dar lui Dumnezeu nu-i plac ipotezele. Îi place inima omului umblând să găsească o cale şi mintea lui căutând şi aflându-şi rostul pe lume; îi plac oamenii care îşi înţeleg şi îşi împlinesc destinul; şi dacă mi s-a părut c-am izbutit pentru o clipă, mă rog să nu mă fi înșelat prea mult. Am înţeles de ce te-a ales pe tine în locul meu, dar de ce nu m-a ales pe mine în locul lui, asta cum s-o înţeleg, Elle? Nu pot. De data aceasta, Elle nu îi mai răspunse nimic; nici ea n-ar fi putut.
Cu întrebarea asta dându-i târcoale, Teodor o apucă pe aleea ce-l conducea către ieşirea din cimitir; făcu câţiva paşi, dar se întoarse brusc către piatra funerară a fiului său şi citi ceva ce numai lui i se păru că vede, pentru câteva clipe: “capodoperele care reuşesc să fascineze sunt întotdeauna acelea care lasă ceva nerezolvat, neterminat, ceva fără răspuns, ceva neînţeles; motivul pentru care acele opere sunt aşa şi nu altfel, rămâne pentru eternitate, un mister pentru toată lumea, inclusiv pentru cel care le creează sau care sunt implicaţi într-un fel sau altul; aşa sunt şi vieţile oamenilor, cele mai interesante sunt cele în care rămâne, pentru totdeauna, ceva de nepătruns, inaccesibil înţelegerii lumeşti; inaccesibil inclusiv celor cărora li se întâmplă într-o zi, din neant, acel ceva pe care nu şi-l vor putea explica vreodată.”
Ajuns înapoi în apartamentul lui Alexandru, Teodor Munteanu deschide larg fereastra, spre bucuria Tinei care abia aştepta să simtă în nas aerul rece de seară; apoi se îndreptă cu paşi apăsaţi către dulapul în care îşi ţinea violoncelul; îl scoate cu gesturile cu care te pregăteşti să dezgoleşti trupul zvelt al unei femei nărăvaşe. Palmele-i mângâie lemnul pe care sta gravat cu litere stilizate un alint: “Elle”; iar muzica începe să curgă vioi, izbind în aerul din jur cu forţa nestăvilită a valurilor ce se sfărâmă de rocile orgolioase ale unui ţărm corsican. Era o compoziţie proprie cu care îşi spusese cândva ca o va surprinde de ziua ei onomastică şi pe care nu mai apucase să i-o cânte niciodată. Dar o cânta acum, pentru prima dată, simţind în sufletul lui că acolo, lângă fereastra deschisă, ea îl asculta; o făcea ascunzându-şi fără succes zâmbetul în spatele privirii ei mândre, niciodată lipsită de căldura femeilor care ştiu să-şi arate deopotrivă blândeţea şi forţa.
“- Când suntem iubiţi, noi, oamenii, avem sentimentul că putem îmblânzi şi chiar domestici timpul;” aşa îi spusese cândva Elle.
– Elle, timpul pe care îl îmblânziserăm cândva împreună, s-a sălbăticit, se trezi vorbind el cu voce tare, atât de tare că îi captase şi atenţia Tinei.
“- Nu, Teo, timpul a rămas blând, oamenii s-au sălbăticit; dar eu sunt mândră de tine, pentru ca în sufletul tău, tu nu te-ai schimbat.
– În sufletul prea multor oameni, nu pare să mai fi rămas mare lucru. Se-aude timpul născându-se iar, Elle! Iar eu nu i-am cântat niciodată lui Dumnezeu.
– Mi-ai cântat mie de atâtea ori, Teo, că Dumnezeu îţi ştie pe dinafară toate sunetele, notă cu notă. Tu să nu uiţi că-n orice bătrâneţe e-o tinereţe; şi-n orice vechi stă noul în care avem datoria să credem şi să nu-l lăsăm să piară niciodată; şi dacă se pierde, să-l căutăm în noi neobosit, până-l aflăm din nou, ca pentru întâia oară. Iar daca în noi nu mai e nimic, poate să fie-n jurul nostru, şi tot e undeva.”
Teodor închise fereastra şi, pentru întâia oară de când locuia acolo, se așeză pe scaunul de la biroul lui Alexandru, sub privirea întrebătoare a Tinei; apucă un creion nou, roşu, îl ascuţi migălos cu un cuţit şi notă repede, cu o caligrafie impecabilă, de parcă ar fi urmat să arate foaia doamnei învăţătoare de la clasa întâi:
“Apucă darul cu care Dumnezeu te-a binecuvântat cu amândouă mâinile şi fă ceva cu el. Publică acele texte care stau uitate pe fundul unui sertar, nu pentru a te face cunoscut, nu pentru a te îmbogăţi, ci pentru ca astfel s-ar putea să schimbi cumva, viaţa unor oameni. E important nu doar să le spui copiilor tăi să-şi urmeze visul, ci şi tu să faci la fel; pentru ca ei, uitându-se la tine, să-şi dea seama că visul e realizabil.”
Revine şi notează deasupra paragrafului: “Exprimare limpede, un dar neprețuit ”; după câteva secunde taie cu doua linii îngroșate şi scrie “Exprimare liberă, o stare de spirit”.
Citiţi şi
Ieri gunoier, azi milionar și mâine falit
O poveste cu o rochie de dat în stambă
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
