Urma cea mai importantă întâlnire din viaţa mea. O întâlnire pe care mi-am dorit-o de mult timp, o întâlnire pentru care, în ultima vreme, m-am tot pregătit. Aş fi vrut să pot şterge cu buretele semnele pe care o viaţă nu foarte uşoară le lăsase fără milă asupra unei femei slabe şi singure, aşa cum fusesem eu în tot acest timp. Pentru că, deşi nu ajunsesem încă la 40 de ani, oglinda îmi arăta doar o privire mată şi goală şi riduri fine, dar vizibile, arcuite trist în jurul ochilor şi al gurii.
Ştiam că singurătatea sau refuzul bărbatului iubit nu justifică în vreun fel faptul că mă abandonasem, că mă izolasem, disperată că îmi ratasem viaţa – o carieră îndoielnică, un partener de viaţă care mă părăsise şi un acoperiş modest deasupra capului. O viață la fel de searbădă ca și mine.
Dar iată că acest capitolul jalnic urma să se încheie brusc, iar eu aveam să devin o altă femeie, odată cu marea întâlnire… Pe care o intuiam, o așteptam, simțeam că urmează. Şi am început să schimb nepăsarea cu grija și indiferenţa cu iubirea de sine. Aveam nevoie să-mi aduc aminte să zâmbesc, să îmbrăţisez, să mă dăruiesc iar… să mă simt bine în pielea mea. În mod natural şi firesc, aşa cum poate nu o făcusem niciodată, fiind atentă la fiecare detaliu, alegând totul cu grijă de aici.
Mă pregăteam…
Şi a venit şi ziua cea mare. Deşi ne ştiam din poze, mi-era teamă că poate nu o să-i plac, că doar pozele mai mint uneori. Iar eu nu sunt deloc fotogenică… şi mâinile îmi transpirau teribil.
Şi atunci… a apărut el. Cum m-a zărit, n-a stat pe gânduri, m-a recunoscut imediat, m-a luat în braţe tremurând şi mi-a şoptit fericit:
– În sfârşit, te-am găsit!
Şi aşa şi era… ne regăseam după ce fuseserăm 35 de ani despărţiţi. Părinţii îl dăduseră spre adopţie pe fratele meu mai mic și de când am aflat, să tot fie 15 ani, l-am tot căutat. Nu mi s-a părut straniu că și el cam tot de atunci începuse să mă caute. Până la urmă, slavă internetului, am izbândit. Și n-aș fi vrut în ruptul capului să mă vadă pe buza prăpastiei, să înţeleagă că, deşi atunci, de mult, altcineva a ales pentru el, până la urmă, numai propriile noastre alegeri sunt cele care ne hotărăsc viaţa de adult. Și, mai ales, nu voiam să-l dezamăgesc. El avea o familie frumoasă căreia taman asta-i lipsea: o mătuşă disperată apărută din senin.
Cum spuneam, marea întâlnire… Și cea cu fratele meu poate purta numele ăsta, dar și întâlnirea care i-a urmat: cumnatul fratelui meu mi-a devenit, în scurt timp, partener de viaţă. De bucurie, de cunoaştere şi de emoţie adâncă. De iubire împărtăşită.
Nu-i așa că viața merită trăită și speranța ținută vie până când îi vine rândul la împlinire? 🙂
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
