Mă voia cu orice preţ. Ar fi făcut orice să mă convingă. Scosese tot arsenalul de argumente şi încerca din răsputeri să îşi atingă obiectivul, în timp ce eu îl priveam dubitativă.
Ah, stai aşa! Să nu crezi… La loc comanda! Voi începe cu începutul.
Când am ajuns în faţa biroului lui, mi-am aranjat cu un gest rapid părul, mi-am netezit taiorul pe talie şi am întins mâna, pregătită să bat la uşă. Ridicând privirea ȋnsă, mâna mi-a rămas suspendată în aer. Pe locul unde, de obicei, este afişată eticheta cu numele şi funcţia ocupantului biroului, am văzut o placă de înmatriculare americană. Litere enorme anunţau în avanpremieră unde mă aflam: THE BOSS. Am început să râd, uitând tracul care îmi dăduse câteva palpitaţii la sosire. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii cu simţul umorului. În plus, în dreapta uşii, pe perete, era şi versiunea în miniatură, a aceleeaşi plăci. Dublu simţ al umorului, mi-am spus şi am bătut râzând, la uşă. Nu a răspuns nimeni, dar secretara s-a materializat dintr-odată lângă mine, invitându-mă ȋnăuntru. Mi-a propus o cafea şi a dispărut, lăsându-mă singură ȋn mijlocul biroului.
Ce spectacol! Dacă cineva mi-ar fi povestit ceea ce vedeam, aş fi crezut că minte. Dar cum ochii mei se încăpăţânau să îmi spună că ceea ce văd este adevărat, am început să studiez totul, în amănunt.
Primul lucru pe care l-am văzut a fost un tron. Un tron în adevăratul sens al cuvântului! Un fotoliu mare, cu spătar şi braţe rotunjite, margini aurite, sculptate, restul tapiţeriei, în piele albă. Pe fundalul alb al spătarului era imprimată o fotografie : chipul lui John, cu zâmbetul lui seducător şi buclele rebele ieşind de sub o coroană aurie. Ce păcat că nu mi-a filmat nimeni reacţia! Aş fi fost bună de camera ascunsă! (Deşi m-am întrebat sincer dacă nu cumva chiar sunt victima unei camere ascunse.)
Lângă tron, o altă grozăvie: o poză de-a lui John, în mărime… naturală. De fapt, nu. Poza era mai înaltă decât originalul! Postura de dandy : picioarele uşor îndepărtate, unul puţin înaintat faţă de celălalt, un braţ îndoit, celălalt, sprijinit pe el, susţinând bărbia şi punând accentul pe acelaşi zâmbet cuceritor. Costum impecabil, fără cravată, era John în toată splendoarea farmecului lui personal.
Nu îmi venea să cred şi m-am ciupit simbolic pentru a mă asigura că nu îmi joacă imaginaţia vreo festă. Dar nu descoperisem totul! În stânga era biroul lui : o masă de sticlă, enormă. Nenumărate analogii mi-au răsărit în minte, dar mărimea mesei, deşi interesantă din punct de vedere al decodării personajului, nu era detaliul cel mai interesant. Jumătate din masă era acoperită cu reviste. Nu m-aş fi mirat să văd publicaţii precum Financial Times, Le Monde, Corriere della Serra sau Die Welt, cu articole subliniate. Dar această expoziţie avea un rol cu totul deosebit : fiecare revistă era deschisă la pagina (de obicei întreagă!) cu poza lui John. Dezordinea aparentă nu era decât o punere în scenă bine ticluită, ca să nu se piardă niciun centimentru din obiectivul vizat.
Artwork by Larissa Morais
Dau din cap neîncrezătoare, ȋmi fac cruce şi, când ridic privirea, îl văd pe John intrând în birou. Încruntarea i se transformă în zâmbet radios descoperindu-mă, iar braţele i se deschid larg, chemându-mă :
– Ce mă bucur că ai putut veni! îmi spune, în timp ce mă strânge în braţe ca pe o veche prietenă. Doar că noi nu am fost niciodată prieteni.
Pe John îl ştiam de mulţi ani, dar nu lucrasem niciodată împreună. Mă reperase, boboacă fiind, abia respirând în costumul prea strâmt, de corporatistă. Nu ştiu ce l-a atras şi nu m-a interest să aflu. Eram prea ocupată cu învăţatul respiraţiei sub apă, în lumea rechinilor. Cert este că mă invitase la petrecerea lui de adio, între două joburi şi două ţări. Era prima dată când jucam în liga întâi şi mă minunam că ȋmi acorda şi mie cineva atenţie. Se scursese mult timp de atunci şi nu ne mai intersectasem decât ocazional.
M-a cântărit admirativ din priviri, m-a invitat să iau loc şi am început să depănăm amintiri despre colegii de altă dată.
– Să ştii că am auzit multe lucruri frumoase despre tine. Şi văd că se confirmă… a spus ȋntr-un târziu.
Aş fi vrut să îi spun acelaşi lucru, dar nu puteam. Nu îi urmărisem parcursul în mod deosebit, ȋnsă puţinul pe care ȋl ştiam nu era concludent. Ȋl suspectam de oportunism. Era, cu siguranţă, inteligent, dar crescuse odată cu businessul. Navigase sub un vânt prielnic şi ajunsese sus. Foarte sus. Nu aveam suficiente elemente pentru a cerne ȋntre strălucirea reală şi iluzia optică. Gurile rele vorbeau mult despre el, iar vederea biroului lui nu ȋmi ameliorase cu nimic imaginea pe care mi-o făcusem. Ştiam că are nevoie de experienţa mea, dar ȋi acceptasem invitaţia mai mult din curiozitate. Fiecare cu agenda lui…
– O mai ţii minte pe Laura? m-a ȋntrebat el.
– Da. De ce?
Mi-o aminteam foarte bine. Un rechin tânăr, cu maxilare solide, un exemplar frumos ȋn felul lui, ce lăsase urme adânci pe unde trecuse.
– Aş fi vrut să o iau din nou în echipa mea. Ce părere ai?
Am simţit nisipurile mişcătoare, dar onestitatea a fost ȋntotdeauna o chestiune de onoare la mine:
– Sunt flatată că ȋmi ceri părerea şi ȋţi mulţumesc de ȋncredere. Dar nu cred că e neapărat persoana de care ai nevoie…
– Spui asta doar pentru că ştii…, a răspuns el, pe un ton insinuant.
Am rămas o clipă nedumerită, apoi am ȋnţeles. El mă privea amuzat de situaţia ȋn care mă pusese.
– Nu, John. Spun asta pentru că tu ai nevoie de un vizionar, de un om care să îţi reinventeze modelul, nu de unul capabil să îl reproducă pe cel actual. Laura are calităţi incontestabile, dar nu cred că ar fi o alegere strategică, ȋn contextual actual. Ȋnţeleg la ce faci aluzie, dar atâta timp cât tu eşti conştient de riscul unui conflict de interese, nu cred că este menirea mea să o judec pe altă bază decât cea a rezultatelor pe care ţi le poate aduce.
– Rele mai sunt femeile ! exclamă el, ȋncepând să râdă. Apoi se apropie de mine, invadându-mi spaţiul vital, şi, privindu-mă intens ȋn ochi, mă întreabă pe un ton confidenţial: Ce poziţie preferi?
– Poftim?! i-am răspuns, simţind cum îmi urcă sângele în obraji. Nu apreciasem replica despre femei, aceasta depăşea orice limită.
– Te vreau! ȋmi spuse, apropiindu-se şi mai mult. Am nevoie de tine!
M-am tras instinctiv ȋnapoi, m-am uitat la el cu ochii cât cepele, apoi am izbucnit în râs.
– John, este vizibil cu ochiul liber că mă vrei. Dar mă cunoşti suficient pentru a şti că nu apreciez astfel de derapaje.
John mă priveşte jignit şi, schimbându-şi brusc atitudinea, îmi răspunde dispreţuitor :
– Ce ai înţeles tu?
Îl privesc destabilizată. Nu mai reuşesc să îmi dau seama dacă glumeşte sau nu.
– Scuză-mă, dar ultimele tale afirmaţii au fost cel puţin ambigue. Poate am interpretat eu greşit…
– Şi nu faci faţă…
– John, eu fac faţă la multe. Depinde la ce te referi, îi răspund rece, regăsindu-mi auto controlul.
– Cât vrei? mă întreabă, lăsându-se pe spătarul scaunului, fără a mă pierde din priviri.
– Depinde ce intră în preţ.
– Ştii deja. Totul. Ştii că am nevoie de… abnegaţie totală, spune el, apropiindu-se din nou de mine.
– Aşa ai convins-o şi pe Laura? îi blochez ȋnaintarea, sfidătoare.
– Ea nu se vinde atât de scump ca tine… mi-a răspuns, uitându-se la mine, cu subînţeles.
I-am susţinut privirea o vreme, apoi, fără a-mi clinti ochii, mi-am luat poşeta şi m-am ridicat de pe scaun. M-a prins de mână, încercând să mă oprească. L-am privit de sus, răstignit cum era pe scaun.
– John, tu ai nevoie de supuşi. Iar eu nu sunt o curtezană. Nu ai vrea ca un nou conflict de interese să îţi păteze CV-ul. De data aceasta nu va mai fi la fel de uşor să îl speli.
I-am întors spatele şi m-am îndreptat spre uşă, simţindu-i privirea sfredelitoare ȋnsoţindu-mi paşii.
– Nu mi-ai spus ce poziţie preferi… mi-a lansat zeflemitor, în timp ce ieşeam.
M-am oprit, m-am gândit o clipă, apoi m-am ȋntors cu totul spre el. L-am privit cu un zâmbet perfid şi i-am răspuns rece, ca o lamă:
– Pe-a ta!
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
