Sunt printre acei sceptici. Cei care cred că – onor! – cultura scrisă e moartă și îngropată. Sunt de părerea lui Philip Roth în chestiunea cititorilor ce vor veni: vor fi tot mai și tot mai și tot mai puțini, o specie rară, ciudată.
Secolul XXI e prea superficial, videocrația a acaparat cu totul mințile tot mai fragile ale post-sapienșilor.
Cuvântul scris a rămas vechi, iar pasionații de lectură vor deveni (dacă n-au și devenit) o specie exotică.
Firește, se scrie în continuare prea mult, dar se citește foarte puțin (și au, ca de obicei, căutare textele îngrozitor de proaste).
Și, în afară de asta, ierarhiile sunt măsluite de neobositul joc al haitelor. De aceea rămân la ideea mai veche de a nu avea încredere decât în oamenii singuri. Dar, la fel ca Mihail Sebastian, în ei am foarte multă încredere. De fapt, toată – câtă mi-a mai rămas.
Întâmplarea a făcut să îmi dau seama tocmai citindu-l pe Ion Ianoși, autor român și evreu, de origine maghiară, cu afinități marxiste și un mare admirator al culturii ruse. Carevasăzică, fără nicio șansă în lumea culturală “bună” de la București în post-comunism. Condamnat din start la marginalitate și la uitare.
Dar eu nu l-am uitat pe Ion Ianoși. A fost un mare om de cultură și asta nu se poate nega, dacă nu ți-ai pierdut cu totul obiectivitatea.
A scris prea mult și prea profund despre marile culturi europene încât să fie bagatelizat de fel de fel de răsăriți peste noapte.
Citisem “Autori și opere. Culturi occidentale”, deunăzi reciteam “Autori și opere. Cultura rusă” și am înțeles, ca într-o nuvelă de Cehov, deodată!, enorma lipsă de adâncime a lumii noastre. Am înțeles cât de mic este mileniul al III-lea, ultimul.
Eu nu sunt nici marxist (deși nu am nicio obiecție la agenda socială a stângii, pe care o prefer agendei economice fără nuanțe a dreptei), nici nu am neapărat o slăbiciune pentru cultura rusă, sunt mai degrabă critic față de “sufletul slav”, în trena ideilor lui Cehov, dar țineam mult la Ianoși, grație unui prieten comun.
Și în niciun caz nu pot accepta ideea stupidă că o mare cultură trebuie demonizată pentru crimele unui regim politic, așa cum este putinismul, cel mai primitiv, mai barbar și mai toxic regim care există acum pe pământ (și care are rădăcini adânci în imaginarul rusesc, pe care, de altfel, nici nu îl poți înțelege dacă nu faci minimul efort de a înțelege cultura rusă).
Citeam o carte bună așadar, dar putea fi oricare alta. Cu o zi înainte citeam Pamuk, în ziua următoare am citit science-fiction – Arthur C. Clarke. Dar s-a întâmplat să fie atunci, în timpul textelor lui Ianoși.
Spectacolul lipsit de bâlci al erudiției autentice, dorința de a cunoaște și a înțelege prin efort propriu – nimic din toate astea nu poate veni de la inteligența artificială…
Continui pledoaria mea pentru viața off-line. Căci nicio rețea socială nu e în stare să ofere un dialog la fel de real cum e acela cu marii autori și marile autoare care au adus, vreme de secole, strălucirea culturii scrise.
O carte bună face mai mult ca un deceniu întreg pierdut pe tik-tok-mini-tok, facebook, instagram și X și ce o mai veni.
De când nu mai citim pierdem: timpul, încercarea nuanțată de a înțelege natura umană (numitorul comun al tuturor cărților bune, indiferent de epocă, autor și spațiu cultural în care au apărut), răbdarea.
Când intri într-o carte bună, timpul pur și simplu își încetează curgerea obișnuită. Timpul nu mai contează. Ai, brusc, tot timpul din lume – și ceva în plus.
Am pățit cândva, când am ajuns în Caraibe, să înțeleg că timpul este totuși o iluzie. Deodată, fără internet și fără grijile comune, am început să am timp, ziua a devenit nesfârșită, noaptea – nesfârșită și ea.
Am citit cândva Eduardo Galeano în hamac la lumina lunii o noapte întreagă. Eram tânăr pe atunci în Havana.
De când nu mai citim, și doar privim, ne-a slăbit puterea imaginației. Nu ne mai imaginăm, vedem imagini de-a gata. Care mai sunt și contrafăcute.
Gândim tot mai puțin, tot mai rar, tot mai slab și fără nuanțe. Ne vin idei absurde și proaste și riscăm să devenim fanatici.
Ne pierdem nu doar gândirea, ci și memoria. Ne pierdem luciditatea, ne slăbim empatia, ne îmbolnăvim mințile și inimile. Și suntem tot mai nefericiți.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
Autenticitatea, bărbăția, masculinitatea și vulnerabilitatea în relații
“În afara timpului” de Olivier Assayas
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
