Se spune că nu eşti în stare să te bucuri de veştile bune când eşti complet defect şi nefericit. Eu am mai identificat o situaţie, cea în care vestea proastă, prima venită, ţi-a furat timp şi spaţiu din viaţă şi când vine şi cea bună parcă nu mai ştii cum să trăieşti altfel decât apăsat de Atlasul verdictului iniţial. Şi ca să nu o mai pe după vişin, în urmă cu şase săptămâni, la mamografie de rutină la o clinică privată, maaaare şi foarte cunoscută, o… doamnă, să-i zic, mi-a zbierat în faţă că ce-i asta şi cum de umblu cu ditamai umflătura după mine şi să mă duc eu binişor la investigaţii suplimentare că nu e bine deloc ce se vede pe film. N-a avut timp să asculte că am născut relativ recent al doilea copil şi că poate ar fi cazul să mai stăm puţin de vorbă. M-a expediat urât din subsolul în care oricum puţea a ardei umpluţi. Am zis deja că e o clinică privată? Una mare şi cunoscută? Mă rog, putea să fie orice fel de instituţie medicală, dar pentru retorica textului, vă reamintesc acest lucru, că eram pe banii mei, peste cei pe care îi dau oricum statului cam degeaba. Nu zic de tot degeaba, că pe ambii copii i-am născut la stat, deci să spunem că suntem un pic chit. Mă rog, asta e altă poveste.
Am început, evident, să mă panichez. Rău de tot. Am făcut rapid o programare la o altă clinică, unde, din fericire, nu puţea a ardei umpluţi şi oamenii erau civilizaţi, dar, din nefericire, nu au infirmat sugestia de diagnostic. Ştiţi voi care, the C word. Cu toţi bujorii plantaţi pe tapetul de la clinică, tot nu mi-am putut ţine firea cine ştie ce şi m-am pornit să mă jelesc printre prieteni. O doamnă extrem de fină şi dragă mi-a spus să mă duc în cutare loc şi să mă întâlnesc cu un cutare medic. Omului ăstuia, medicului, nu am ce să-i reproşez, zic din capul locului. Doar poate, un piculeţ, că funcţionează într-un sistem profund corupt şi dacă nu m-ar durea sufletul atât de tare acum, aproape că mi-ar părea rău şi de el. Dar cum spunea o bună prietenă, acum tu eşti prioritatea (adică eu, carevasăzică).
Domnul a avut o abordare chirurgical de simplă, aşa cum îi e şi profesia. Să mă duc la investigaţii suplimentare (din nou!) şi să mă întorc la consult. Aici a intervenit momentul cu RMN-ul, care a prilejuit şi splendida bucată de literatură „Mic îndreptar…”. Şi de aici dansul. Revin cu rezultatele scârbos de nefaste (asta, dacă n-aş fi atât de poetă, ar însemna un cod de suspiciune 4, mai pe drept, aşa), revin deci la domnul de care mi-ar putea părea rău la un moment dat. Mă consultă, mă vizionează la ecograf, se aşază gospodăreşte la masă, dă un print cu o schemă a pieptului şi se pune pe desenat. Aici leziune, dincolo leziune, aici axilă, dincolo ganglioni. Apoi, trei coloane – supravieţuire, recidivă şi confort psihic. Ta-daaam şi ca prin minune se deschide calea şi apare salvatorul confortului mei psihic, respectiv chirurgul plastician, care se alătură, gospodăreşte şi el (nu pot să scap de chestia asta cu gospodăria, am avut tot timpul sentimentul că suntem la piaţă), gospodăreşte spun şi scoate scamatoreşte un catalog. Albastru. Cu mărimi şi forme. Dezbracă-te, doamnă, din nou. Ne întoarcem la masă, gospodăreşte, şi convenim asupra unui mic dar fâşneţ 250 de centimetri cubi, că nici natural nu sunt cine ştie ce înzestrată.
Am pomenit că plângeam de sărea cămaşa pe mine (mă rog, figură de stil) în timp ce domnii mă ignorau complet?… să o punem pe doamna vineri, avem ceva? E, dacă avem, facem loc, parcă era cazul ăla, mă, Vasilico (nume fictiv, era şi asistenta domnului plastic pe-acolo) avem ceva vineri? Hoooo, ho, băieţi, m-am ridicat şi am întrebat and how much is the dog in the window? Opt mii. Euro. Dar ştiţi, protezele nu-s pe factură, nici dermul porcin, ăla cu care vă facem să fiţi ca nouă. Astea direct la domnul doctor. Bun, am strâns pachetul de analize, l-am luat pe soţ, căruia îi zvâcnea deja vena cea rea, dar care, de plânsul meu s-a abţinut, şi am plecat simţindu-ne ca şi cum… ca şi cum. Nu ştiu cum. Cel mai rău cum posibil.
Pentru că în toate situaţiile nasoale există şi lucruri bune, am primit un număr de telefon de la Cluj. Institutul Oncologic. Am lăsat copiii, ne-am pus în maşină şi ne-am dus. Aici totul a fost pe repede înainte (bizar, nu? Eram totuşi în Ardeal). Treaba a fost cam aşa: consult chirurgical, repetat imagistică şi revenit la discuţii. Doctoriţa, destul de nedumerită, uşor jenată – ştiţi, dacă ar fi după mine, v-aş trimite acasă, că poate aveţi treabă. Şoc! După o lună de chin şi suspiciuni. Păi, no, aţi cam fost suprainvestigată, se întâmplă, eu nu văd lucrurile care-s scrise aci. Mamografia are artefacte de praf (adică e jegoasă, mi-am spus eu mai puţin academic), iar interpretarea RMN-ului e, no, cum să vă zic, greşită. Ce? Cum? Mno, da, ştiţi, aici sunt nişte cadrane, v-o pus unul invers, adică nu-i ora 3 că n-are cum, e ora 9. Păi, şi ce facem? întrebăm noi doi ca proştii. Păi, no, acum dacă aţi făcut RMN, ceea ce eu nu v-aş fi pus să faceţi – puteţi, vă rog, să citiţi textul cu rimelul scurs, e ăla cu îndreptarul, aşa – eu, zice doctoriţi, n-am cum să-l ignor, aşa că facem pasul următor. Care e? Întrebăm noi, din nou, ca proştii. Femeia se uită cu înţelegere – eu nu dormisem de o lună şi în mod special în utimele două zile deloc – păi, no, biopsia, fireşte. Aaaa, nu se poate, spunem noi în cor. Doamna ridică o sprânceană. De ce? Păi, pentru că ne-au spus de la Bucureşti că nu se face biopsie sub x centimetri. Doamna – mno, ce să zic, domnii de la Bucureşti să mai citească.
Longest story short, am făcut biopsiile, şapte probe, să fim siguri. Azi am primit rezultatul. Nu mă mai duc acum la Cluj, dar voi trimite un buchet de flori la Institutul Oncologic. Nu mă mai duc, că n-am de ce. Revin la control peste vreun an, noi să fim sănătoşi. E negativ. Şi când te gândeşti că am ratat ocazia să îmi sporesc confortul psihic cu nişte silicoane model natural, acum rămân aşa, ce să fac, „nesporită”. Am spus că nu m-a costat un leu la Cluj? N-am spus. Repet, au făcut şi ei ce au ştiut, aici, la clinică. Dar nu au ştiut în cel mai bun interes al pacientului, asta e clar. Chiar dacă la biopsia din timpul operaţiei ar fi constatat ce au văzut oamenii dincolo, tot mă alegeam cu o operaţie majoră. Nu mă mai întreb de ce. Vreau doar să spun că a doua opinie e necesară, nu vă vindeţi maşina şi argintăria înainte să fiţi siguri că asta e calea.
Şi eu ce fac acum? Mie cine-mi dă înapoi şase săptămâni din viaţă? Să nu fiu rea, am câştigat enorm în timpul ăsta. Dar despre asta în altă poveste, că trebuie mai întâi să pierzi, ca să faci loc câştigului.
Citiţi şi
Tot ce ar trebui să știi atunci când te confrunți cu o hernie de disc
Când este indicat RMN-ul și ce afecțiuni diagnostichează?
Ce trebuie să știi despre rezultatele examinărilor imagistice ale sânilor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
