Când iubești nu ai voie să abandonezi, să rănești, să urăști sau să te răzbuni. Nu ai voie să fii egoist, neatent, laș sau plictisit. În dragoste nu obosești, nu renunți și nu refuzi să acorzi încă o șansă. În dragoste doar ierți… asta ai voie să faci… să ierți și să iubești în continuare …
Nu am fost proastă când am dat a doua șansă. Nici naivă. Nici disperată. Am fost doar o femeie care a învățat că fără iertare poți rămâne infirm… pe viață. Și singura dată în care m-am încăpățânat să iert m-a apăsat pe suflet mult timp mai apoi. Dar era prea târziu…
M-am întors acasă după 5 zile în care am fost plecată la o conferință anostă, undeva în centru Bucureștiului. Mă obosește fantastic capitala. Mă întorc de fiecare dată cu primul tren. Niciodată nu amân plecarea.
Așadar, Bucureștiul e obositor. Psihic. Prea mulți oameni, prea multe mașini, toată lumea e grăbită, agitată, toți aleargă, toți pleacă, toți vin și mai nimeni nu stă pe loc.
Cinci zile în București m-au zăpăcit, nu alta. Plus conferința aia care nu se mai sfârșea. Era a 3-a conferință la care participasem în ultimele două luni și tot ce vroiam era să ajung acasă. Și-am ajuns! După ore interminabile de stat în tren am ajuns.
Mă iubeam pe atunci cu un tip foarte simpatic. Student la medicină în anul 4, mai mare cu vreo 5 ani decât mine. Nu l-am rugat să mă aștepte la gară pentru că deși eram de 1 an și jumătate împreună încă nu mă simțeam în largul meu să-l las să mă vadă nedormită de peste 20 de ore și umblată pe tren de vreo 14.
Ajung acasă, fac duș, mă ung cu toate alifiile și pornesc spre el. Nu-l mai sun pentru că îi dădusem ultimul mesaj când eram în Cluj. Asta însemna că în vreo 3 ore sunt la el. Nu obișnuiesc să apar pe nepusă masă. E nepoliticos.
Ajung la el. Apare omul la ușă… în pijama.
– Au trecut deja 3 ore? Pfuu, ce zboară timpul!
– Au trecut aproape 4 pentru că am trecut pe acasă și m-am pregătit, să nu-ți apar la ușă cu cearcăne.
– Păi, nu mai trebuia să străbați jumătate de oraș, știu că oricum nu obișnuiești să rămâi peste noapte. Puteam să ne vedem mâine la prima oră.
– What? (să intru în pământ, să mă întorc acasă sau să mă prefac că nu am auzit?) Tac.
– Pot să intru sau mă ții la ușă?
– A, da! Intră!
Mă pupă și pleacă la baie.
Văd laptopul pe pat, punga cu chipsuri lângă, o sticlă de suc goală de jumătate (nu plină de jumătate, ci goală de jumătate, am zis bine) și patul răvășit. Dragul de el, mă gândesc, o fi răcit și nu mi-a spus nimic să nu mă îngrijorez, așa că a stat toată ziua în pat și s-a uitat la filme.
Dau să pun mâna pe laptop, să-l închid și să-l pun pe birou, când aud: “ding!” Mă uit. Chat-ul era deschis și privirea îmi fuge exact în căsuța aceea. Scria o domnișoară “Te-au răpit extratereștrii? De ce nu răspunzi?” Îmi dau ochii peste cap și mut cursorul în sus, și mai sus, și mai sus. Interminabil. Mesaje interminabile. Nu cred că mai sunt capabilă să reproduc fraze, dar știu că erau mesaje în care al meu se dădea cocoș burlac și domnișoara se dădea interesată.
Apare cocoșul. Mă vede cu laptopul în brațe și sare panicat.
– Ce faci, Ioana? Ai nevoie la laptop? Stai că am câteva foldere deschise, să le închid.
Nu sunt eu foarte pricepută la informatică, dar știu să fac diferența între “câteva foldere” și pagina de facebook.
– Te caută o domnișoară, zic. Și e panicată că nu-i răspunzi. Te las să continui, sunt oricum prea obosită pentru o discuție.
Îmi iau haina și ies.
Face un gest cum că ar dori să mă alerge până în fața blocului, să îmi spună că nu e ceea ce pare, că aia e o disperată și nu-l lasă în pace, că el nu e interesat etc. Mă uit lung la el și îi spun mai mult din priviri decât din cuvinte: “scutește-mă, vorbim mâine!” și plec de tot!
Îmi închid telefonul și îmi văd de-ale mele până în zori.
Dimineață la 07:00 îmi deschid telefonul și îi scriu: “Ies la 4 de la cursuri. Bem un ceai și discutăm?” Îmi intră între timp 14 mesaje. Toate de la el, de azi-noapte. Îmi răspunde: “Da, ne vedem! Iartă-mă! Pot să vin la tine?” și răspund “Nu. Ne vedem la cafenea.” Știa cafeneaua, nu-mi făceam probleme. Plus de alta, cum să-l invit la mine? Pe cine? Eu nici măcar nu-l mai recunoșteam pe omul ăsta.
Ne-am întâlnit.
– Te ascult! zic.
– Știi, m-am simțit foarte singur cu plecările astea alea tale tot mai dese. Când te sunam ori îmi respingeai apelul, ori îmi intra mesajul acela generat automat “Sunt în ședință. Vă resun eu.” Ori nu îmi răspundeai deloc. Iar când te întorceai erai mereu obosită. În weekend tot ce voiai să faci era să dormi. Dacă insistam să ne vedem spuneai că într-o relație e nevoie de spațiu pentru amândoi. Eu ajunsesem în punctul în care aveam atât de mult spațiu încât devenise enervant. Am încercat să te înțeleg. Am crezut că asta implică o relație serioasă. Spațiu. Deși în mintea mea desenasem un tablou al relației la care visam cu mult înainte să te cunosc și nu regăseam atâta spațiu în niciuna din culori. Poate de aceea nu am reușit să mă implic emoțional în vreuna dintre relațiile avute înaintea ta, pentru că nu semănau deloc cu ceea ce îmi doream. Apoi ai apărut tu. Primul an a fost un vis. Apoi nu am mai înțeles nimic. Am trăit între plecările și venirile tale, am adormit cu telefonul pe piept, așteptând să-mi scrii de noapte bună. Apoi ți-am spus că mă simt neglijat. Ai spus că nu pot să fiu eu pe primul loc de fiecare dată și că dragostea înseamnă înțelegere. Eu tocmai asta făceam, te susțineam și te înțelegeam, doar că într-o zi mi-am dat seama că parcă nici nu mă mai vezi. Și am tot cerșit atenție. În loc să mi-o oferi ai început să-mi scotocești prin telefon și facebook. M-ai făcut să par păcătos și să cred că tu nu-mi oferi atenție nu pentru că nu vrei, ci pentru că pur și simplu nu sunt eu demn de ea. M-am întristat. Te iubeam enorm. Încercam să mă apropii de tine, dar în loc să mă lași să o fac m-ai combinat cu toate femeile de pe internet care îmi dădeau like și cu toate care îmi zâmbeau când mă salutau pe stradă. În realitate, ochii mei te căutau doar pe tine. Eram disperat după atenția ta. Mi-ai repetat de prea multe ori că nu doar eu contez, că mai sunt și părinții și job-ul… În topul meu, în schimb, tu erai încă pe locul 1.
Apoi a apărut fata asta. Nu am căutat-o. Te iubeam prea mult ca să caut femei pe internet. Pur și simplu am primit o cerere de prietenie, am acceptat-o și am salutat. Voiam să știu dacă ne cunoaștem și în realitate. Nu ne cunoșteam. Mi-a spus că îi apărusem la sugestii de prieteni și a dat curs sugestiei. Și am tot vorbit. Ba despre ea, ba despre mine. Nu i-am spus că sunt implicat într-o relație pentru că mă făcea să râd și astfel s-ar fi oprit.
Ea mă făcea să râd în timp ce tu îmi spuneai că nu pot să fiu mereu pe primul loc fiindcă uneori prioritățile ți se schimbă, ducându-mă pe locul 2 sau chiar pe 3.
Ea îmi scria cât de mult îi place perspectiva mea asupra vieții în timp ce tu îmi reproșeai că te sufoc și că am devenit un nemulțumit.
Ea făcea tot ce putea să-mi redea încrederea în mine în timp ce tu îmi respingeai apelurile.
Ea se uita peste pozele mele ca să-mi spună mai apoi cât de mult îi place zâmbetul meu în timp ce tu te uitai peste pozele mele ca să vezi ce femei mi-au mai dat like pentru a-mi reproșa mai apoi asta.
Ea îmi scria că se gândește la mine în timp ce tu îmi scriai că am uitat să cumpăr apă plată, că uit mereu, că nu te poți baza pe mine.
Ea îmi spunea că dragostea înseamnă să pui în centrul luminii ochilor tăi omul iubit în timp ce tu îmi spuneai că locul 1 e o chestie infantilă.
Ea stătea ore întregi în fața calculatorului și râdea la glumele mele în timp ce tu îmi reproșai că fac glume nepotrivite când ieșim cu prietenii.
Ea își dorea o familie și o fetiță cu ochi frumoși ca ai mei în timp ce tu erai prea obosită pentru toate astea.
Am vrut să mă urc de nenumărate ori în tren și să fug la ea deși noi nici măcar nu ne văzusem în realitate.
M-a făcut să simt, înțelegi? Să simt că exist! Că trăiesc! Să simt cum îmi curge bucuria prin vene. M-a făcut să mă simt important după multe luni în care tu m-ai ignorat. Lipsa atenției celui iubit îți mutilează sufletul, să știi.
Nu i-am promis niciodată nimic pentru că în inima mea eu voiam să mă căsătoresc cu tine. Voiam să fii tu mama copilului meu. Să îmbătrânesc lângă tine.
Aseară, după ce ai plecat, am formulat în minte un text în care îți spuneam că nu mai pot continua așa, că vreau să ne despărțim, să o luăm pe căi diferite, să ne iertăm și să plecăm mai departe. Credeam că și tu îți dorești același lucru. Apoi am deschis câteva foldere cu pozele noastre. În toate zâmbeam. Păream fericiți. Într-o fracțiune de secundă te-am dorit din nou, am dorit iar zâmbetul acela. Mi-e dor de tine! De ce ne-am îndepărtat atât? De ce m-ai abandonat? De ce am încetat să mai visăm același vis?
Așa că i-am scris ei un mail lung în care i-am mărturisit că sunt cu tine, că te iubesc și că indiferent cât m-ai ignorat eu încă vreau să mai încercăm o dată. I-am cerut iertare. Am lăsat-o să viseze atâta timp. De fapt și eu am crezut că e momentul să mă desprind de tine, să încep ceva cu ea, așa infirm cum aș fi fost după despărțirea asta. Nu am vrut să o fac să sufere. Nu mi-am bătut joc nici măcar o secundă de inima ei deși va trăi toată viața cu gândul că am fost doar un nebun care s-a jucat de-a Dumnezeu pe internet. Dacă i-am ascuns adevărul înseamnă că am mințit-o? Tu mă cunoști și știi că eu nu mă joc cu sufletele oamenilor. Eu nu mi-am bătut joc de nimeni, niciodată.
Iartă-mă, Ioana! Iartă-mă!
Am înghețat. Am încremenit. Aș fi vrut să leșin, să nu fiu nevoită să continui discuția. Să dispar, să mă scurg sub masă. Să se întâmple ceva.
Am tăcut. Am făcut de fapt ce știu eu cel mai bine să fac. Să tac. Am tăcut probabil vreo două minunte în realitate, dar mi s-a părut că am tăcut ani.
– Iartă-mă tu!
– Poftim?
– Iartă-mă tu!
– Pentru ce să te iert, Ioana?
– Pentru lunile astea în care nu am fost lângă tine. Pentru cât te-am neglijat. Pentru că în ultimul timp ți-am pus în vedere doar greșelile și am uitat să apreciez dragostea ta. Pentru că m-am depărtat într-atât. Iartă-mă!
– Ce facem de-acum, Ioana?
– Pentru tine e simplu, continui cu fata aceea. Te va ierta. Îi spui că relația noastră nu mergea oricum, că am discutat și am stabilit de comun acord să ne despărțim.
– Dar nici măcar nu am întâlnit-o. De unde ai certitudinea că mi-ar fi mai bine cu ea? Nici măcar nu știu cum miroase, cum doarme, cum reacționează când fac mofturi. De ce să alegem calea asta? De ce să nu ne mai dăm o șansă?
– Păi, ai să poți trăi fără ea? Nu e păcat să renunți la ceva ce te-a făcut fericit în schimbul unei fericiri incerte?
– Dar eu am fost fericit lângă tine. Un an. Apoi m-ai abandonat așa cum își abandonează un copil jucăria după ce se satură de ea. Fata asta m-a găsit. M-a scuturat de praf, m-a făcut să uit cât fusesem de neglijat. Oamenii au nevoie de atenție, Ioana.
– Mda!
– Ce facem?
– Nu știu. Crezi că mai putem repara relația asta? Uite, eu chiar îmi mai doresc o șansă, dar asta necesită unele schimbări din ambele părți. Suntem oare dispuși să le facem? În ceea ce mă privește să știi că sunt dispus. Dar tu?
– Eu ce ar trebui să schimb? Am fost ocupată, nu infidelă.
– Nu fidelitatea ține doi oameni împreună pe viață, ci dragostea și atenția.
– Tu trăiești în lumea ta. Visezi prea mult. Revino cu picioarele pe pământ.
– Te deranjează felul în care iubesc? Te auzi? Nu îmi contesta iubirea, Ioana! E greșit!
– Nu contest nimic, dar mi se pare copilăresc felul oamenilor de a încătușa alți oameni.
– Dar eu nu te încătușez, Ioana! Eu doar te doresc aproape.
– Nu știu. Mă indispune toată povestea asta. Plec!
– Poate ar trebui să plecăm pentru totdeauna!
M-am uitat la el, s-a uitat la mine și am plecat. Pentru totdeauna. Nu m-a mai sunat niciodată de atunci. Nu mi-a scris, nu mi-a bătut la ușă. Am procedat la fel.
Mi-a spus un prieten apropiat că s-a însurat cu fata aceea cunoscută pe internet și îi merge foarte bine. Că e medic rezident la un spital din Cluj și își face casă pe un singur nivel (cum ne propusesem să ne facem împreună.)
Dacă regret ceva? Hmm… nu știu. Mi-ar fi plăcut să fiu puțin mai maleabilă. Excesele astea de zel nu fac bine. Mi-a scăpat printre degete un bărbat absolut fermecător.
Să-ți fie bine, omule, oriunde te-ai afla! Și iartă-mă… iartă-mă că am renunțat așa ușor!
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
