„Iubim mai mult dragostea decât partenerul“ a este o propoziţie pe care am găsit-o în cartea „Dragostea – gene egoiste, chimie sau romantism“, scrisă de Richard David Precht.
El pleacă de la ideea, reală de altfel, că dragostea romantică a fost mai puțin un fenomen al lumii reale și mai degrabă o fantezie literară. O fantezie care s-a vândut însă foarte bine și care continuă să o facă.
Dragostea romantică a apărut prin secolul al XVIII-lea. Prin 1813, Percy Bysshe Shelley scria că „bărbatul și femeia trebuie să rămână uniți atâta timp cât se iubesc, orice lege care forțează, fie și doar pentru o secundă traiul împreună după ce s-a stins afecțiunea, ar fi doar tiranie insuportabilă și toleranţă nevrednică“. Interesant este că această „tiranie insuportabilă“ se păstrează și în prezent în anumite culturi.
Dragostea romantică a apărut ca o revoltă împotriva convenției, opunându-se unei piețe în care mariajul chiar nu ținea cont de sentimente. Potrivit lui Precht, emoțiile corporale sunt vechi de când lumea, dopamina, feniletilamina și endorfinele nemanifestând schimbări. Ceea ce gândim despre dragoste s-a schimbat însă constant.
De altfel, La Rochefoucauld spunea că „prea puțini oameni s-ar îndrăgosti dacă nu ar fi auzit de acest lucru“. Ce înseamnă asta? Că dacă societatea nu ar vorbi despre dragostea romantică, oamenii nu ar putea să-și construiască reprezentări pe această temă. Pulsiunile, trăirile erotice sunt la fel că acum mii de ani, CEEA CE GÂNDIM, NU!
Totuși, cum am ajuns să iubim mai mult dragostea decât partenerul? Precht consideră că dragostea – care este un sentiment dezordonat – nu este formată doar din emoții, ci și din reprezentări, iar reprezentările determină așteptările noastre. El spune că dragostea reprezintă un parteneriat de așteptări „care se intersectează diferit“. Atunci când te îndrăgostești, aștepți că partenerul să-ți înțeleagă reprezentările, ba chiar să fie dispus să le și împărtășească cu ține. Precht spune, și tind să-i dau dreptate, că FĂRĂ AȘTEPTĂRI NU SE ÎNTÂMPLĂ NIMIC ÎN DRAGOSTE!
Pe scurt, iubirea s-ar rezumă la APRECIERE, la „Fă-mă să mă simt deosebit/ă“. Nimeni nu o spune direct, însă lucrurile cam așa stau. Din păcate, dezvoltarea socialului a atras și mai mulți termeni de comparație, iar surplusul de informație a generat o mare problemă – cum ne putem simți deosebiți față de ceilalți? Cum să faci acest lucru când peste tot vezi oameni mai buni, mai frumoși, mai atractivi, mai deștepți, mai… ceva? Ce așteptăm de la celalat atunci când iubim? Înțelegere, atenție și afecțiune! Și, în același timp, sperăm ca și celalat să aibă așteptări similare.
În acest context, Precht susține că „Te iubesc“ nu mai este doar o exprimare a sentimentelor, ci un sistem întreg de promisiuni și așteptări. Atunci când spui „Te iubesc“, îi confirmi partenerului/ei înțelegerea, atenția și afecțiunea pe termen lung. În prezent, oamenii nu mai sunt interesați doar de unirea sexului cu dragostea, ci de intensitatea sentimentelor și mai ales de durata lor.
Astfel, ajungem la ceea ce spune Gilbert Ryle, și anume că „dragostea este pentru îndrăgostiți ca un copil sau un animal de companie, ceva de care trebuie să ai grijă și pentru care îți faci griji în permanenţă“. Problema apare tot la nivelul impunerilor sociale. Modelele care circulă în societatea noastră ne fac să iubim mai mult dragostea decât partenerul. Cum? Prin ridicarea stachetei așteptărilor. Le ridicăm atât de mult încât există riscul ca nimeni să nu se mai ridice la nivelul așteptărilor noastre.
Asta a devenit marea problemă a zilelor noastre – cât de sus ridicăm stacheta așteptărilor!
Pe Vulpescu-l puteţi găsi aici.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
