În Biserica apostolică nu există doctrine sau rugăciuni care să fie accesibile unora și ascunse altora. Totul e la dispoziția oricui: cărțile de rugăciuni, Triodul, Ceaslovul, Psaltirea. Totuși, deși citim același rugăciuni și aceeași Evanghelie, ruga unora este ascultată, iar a altora nu. De ce atunci când duhovnicul spune: ”Pace vouă!”, unii primesc pace, iar alții nu? Exact ca și în cazul doctorilor, deși au aceeași diplomă, aceeași pregătire, unii sunt asaltați de pacienți, iar alții evitați. Preoți sunt mulți, dar sfinți părinți precum Ioan Maximovici sunt puțini, în pofida posibilitățile egale tuturor. Aici se ascunde taina sfințeniei, taina nevoinței, taina dăruirii totale lui Dumnezeu, ci nu a păguboasei judecăți: ”puțin Ție, Doamne, și puțin mie”. Cu jumătăți de măsură nu se dobândește sfințenia. Deci fiecare din noi are la dispoziție aceleași resurse ca și Sfinții Părinți. Ținând posturile rânduite tuturor, participând la aceleași slujbe, cei din urmă au ajuns la sfințenie. Omul e menit pentru cele mai presus de lume.
Îndemnul din Evanghelia după Matei (5:39-42): ”Eu vă spun vouă: Să nu stați împotriva celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; și de la cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta.” Aceste postulate ne îndeamnă să facem mai mult. Deși ne rugăm, am învățat câte ceva, am făcut puțină milostenie, dar ca să fim fiii Tatălui nostru cel din Ceruri, trebuie să uităm tot binele pe care l-am făcut în trecut și să tindem să devenim mai buni. Toți sunt chemați la sfințenie și fiecare poate să se desăvârșească. Doar că noi alegem să disimulăm, să ne ascundem, să ne prefacem. Avem înclinația să ne abatem de la calea cea dreaptă și îi smintim și pe ceilalți.
”În anii 1920, în Belgrad, capitala Serbiei, un oraș insalubru, studentul Ioan Maximovici (pe atunci se numea Mihail), vindea ziare. Din punct de vedere fizic Mihail era de statură mică, lat în spete, cu pomeți roșii, mustăți roșcate. La facultate venea cu întârziere, își scotea un creion și un caiet uns, își făcea notițe, adormea în timpul cursurilor. Purta un cojoc lăbărțat, în picioare avea niște cizme imense. Practic nu vorbea cu nimeni, umbla posomorât.” Astfel îl descrie colegul său, Nicolae Zernov, emigrat creștin rus care s-a stabilit în Marea Britanie și a predat teologie la Universitatea Oxford.
În 1926 a fost tuns călugăr și i s-a dat numele de Ioan. În 1934 a fost hirotonit episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei și transferat în dieceza din Shanghai de către Mitropolitul Antonie Hrapovițki. Acesta menționează în scrisoarea însoțitoare: ”Primiți-l pe acest Ioan ca și cum m-ați primi pe mine. Acest tânăr firav, e un exemplu măreț de ascetism în acest veac al lenei și confortului.”
Deci acel Mihail, mic și îndesat, în decurs de zece ani, s-a transformat aproape într-un copil. El și-a nevoit trupul prin slujbe, post aspru, nesomn. El a ales drumul crucii și a devenit slab cu trupul, dar tare cu duhul. ”Când sunt slab, atunci sunt tare” (Corinteni 12:10). El a renunțat totalmente la sine, s-a adus jertfă lui Dumnezeu, s-a dăruit total lui Dumnezeu. Acesta e secretul sfințeniei sale.
Sf. Ioan Maximovici e un exemplu desăvârșit că oamenii se pot schimba. Dacă noi nu avem astfel de exemple în jurul nostru suntem săraci, deși astfel de oameni sunt rari, ei întăresc credința în capacitatea de transfigurare a omului. Important e să ne uităm în interiorul nostru și să ne recunoaștem patimile, poate e vorba de iritare, zgârcenie, trândăvie. Deci ceea ce putem învăța de la sfinți e că transformarea omului e posibilă cu ajutorul lui Dumnezeu.
Ioan Maximovici avea un defect de vorbire, abia dacă putea fi înțeles, îl înțelegeau doar cei care îl iubeau. Așa precum bâlbâitul Moise putea fi înțeles doar de fratele său, Aaron, care a devenit purtătorul său de cuvânt în fața poporului lui Israel.
Un episcop n-ar fi trebuit să fie astfel, deoarece misiunea sa e să propovăduiască, și încă în diferite limbi. Creatorul este cu atât mai proslăvit cu cât creatura prin care lucrează este mai smerită, mai neputincioasă. “Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari“ (Corinteni 1:27).
De asemenea, Sf .Ioan Maximovici era judecat de mulți, deoarece în personalitatea unui sfânt se împletesc lucruri incompatibile. El era un monarhist convins, iar atunci când a căzut monarhia, Rusia a încetat să mai existe pentru el. Acesta a fost și momentul de cotitură în care a decis să-și dedice viața lui Dumnezeu. Totuși el a continuat să iubească biserica sub regimul communist. Atunci când preoții erau trimiși în închisori și lagăre, arhiereii erau persecutați, cei din occident evitau contactul cu clericii ruși, considerându-i agenți ai securității. Occidentul îl considera bolșevic, iar bolșevicii îl considerau monarhist. De asemnea, el și-a luat angajamentul să îi readucă din uitare pe sfinții occidentali. Din această cauză era considerat filocatolic.
Deci un sfânt trebuie să se aștepte să fie judecat, cei mai acerbi critici sunt chiar apropiații, căci dușmanii se recrutează din rândul prietenilor. Astfel s-a întâmplat și în cazul sfântului. Sfințenia nu presupune doar post și nevoință, dar și denigrarea, ura, desconsiderarea celor apropiați. Cei apropiați lovesc dur, nimeresc ținta și o fac imprevizibil. Sfințenia se dă cu trudă, mai ales la sfârșit de veac. Domnul spune despre vremurile de pe urmă: ”Dar, Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca 18:8)
Toți oamenii aleși de Dumnezeu au anumte slăbiciuni, fie evidente, fie ascunse. E neapărat nevoie de un defect, o slăbiciune trupească sau sufletească din cauza căreia să suferi. Toți avem un defect, dar trebuie să ne reconsiderăm atitudinea față de acesta. Avem nevoie de o infirmitate, ca să primim harul lui Dumnezeu. Lumea de astăzi propagă sănătatea trupească și nevoia de a ne preocupa permanent de ea. La ce bun? În primul rând, ar trebui să găsim motivul, sensul bolii: poate am greșit și trebuie să mă pocăiesc, poate am mers pe o cale greșită și trebuie să mă opresc. Ar trebui să ne binecuvântăm neputința, să o acceptăm, pentru că durerea ne depărtează de păcat. Boala ne învață răbdarea, iar prin răbdare sporesc și celelalte virtuți. Deci nu ar trebui să căutăm sănătate perfectă, căci duhul se vindecă în trup, iar acestea au distinații diferite după moarte. Neputința e un har tainic, care ne ține departe de păcat, ne smerește.
Ce ne învață sfinții? În primul rând că au aceleași resurse ca și noi, doar că știu să le înmulțească și să facă lucruri ziditoare. Al doilea lucru e exemplul de transfigurare, prin pocăință sinceră și cel mai mare păcătos poate primi harul și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Noi privim spre sfinți cu superficialitate, dar dacă am examina mai profund, vom găsi în destinul oricărui sfânt o mare dramă, multe ispite, necazuri, încercări.
Sfinții nu au nevoie să le cântăm acatiste sau să le sărutăm moaștele. Noi trebuie să învățăm din exemplul trăirii lor și să-l transpunem în propriile vieți. Dumnezeu ne învață cum să trăim corect prin exemplul sfinților. Sfinții sunt modele de viață pentru noi.
Sf. Ap. Pavel în Epistola către Corinteni spune: ”Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (6:2). Această judecată nu va fi în sensul emiterii unor sentințe de judecată. La Judecata de Apoi, însuși prezența sfinților va intermedia condiția păcătoșilor. Ei vor lumina în Slava lui Dumnezeu. Păcătosul va încerca să se îndreptățească față de Dumnezeu enumerând toate condițiile potrivnice din viața sa care l-au împiedicat să dobândească sfințenia, precum că a frecventat o școală în care nu s-a predat învățătura lui Hristos, că a avut părinți alcoolici sau violenți, că a copilărit într-un mediu plin de desfrâu, droguri, înjurături și nu a avut Evanghelia. Dar Dumnezeu îi va arăta spre unul care provine dintr-un mediu similar, care are cam aceeași vârstă și probabil provine dintr-o localitate asemănătoare, dar și-a trăit astfel viața încât a ajuns un sfânt. El va judeca pe păcătos nu prin sentințe verbale, ci prin însăși exemplul său. El îi va demonstra păcătosului că nu a făcut tot ce ar fi putut face, nu a avut râvnă să urmeze poruncile, să-I slujească lui Dumnezeu. El s-a mințit că Dumnezeu este bun și că are depline circumstanțe atenuante ca să fie iertat. Slăbiciunea duhovnicească a păcătosului se explică prin micime sufletească, dedublare în intenții și fapte, șovăire, nestatornicie, milă față de sine. Acestea sunt motivele pentru care omul nu primește harul duhului sfânt sau, dacă îl primește, nu îl folosește spre cele ziditoare. Toți oamenii au potențialul să fie sfinți dacă aleg să se dăruiască total lui Dumnezeu, nu cu jumătăți de măsură, nu gradat.
Sfințenia nu se naște stând pe canapea. Sfințenia nu se naște în restaurant în fața unui prânz complet. Sfințenia nu se naște în saloane de bronzare sau în saloane spa. Nu se naște acolo. Sfințenia se naște din suferință, singurătate, frică, scârbă, din ”nu mai vreau nimic”, din ”nu mai vreau să trăiesc”, dar trebuie să trăiesc, căci nu eu sunt stăpânul vieții mele. Pentru că eu nu am fost întrebat, nu am fost forțat să vin în lume. Trebuie să trăiesc în continuare. Dar pentru ce? Pentru a tranforma scârba în sfințenie. Pentru a transforma durerea mea, singurătatea mea, inutilitatea mea, slăbiciunea mea, prostia mea, mediocritatea mea, ipocrizia mea, necredința mea. Atunci când mă mint că eu sunt bun, că toți în jur sunt buni, de fapt, neg adevărul. Eul meu autentic începe când îmi recunosc netrebnicia. Totul începe cu faptele mărunte. Mândria ne îndeamnă să ne dorim să salvăm întreaga lume și să nu-l observăm pe cel de lângă noi. Să-i iubesc pe cei din familia mea, să-i iert, să le ofer înțelegere.
În esență, viața e suferință. Dar în suferință există bucurie. Prin suferință se purifică sufletul. Din suferință se naște sfințenia.
Toate articolele scrise de Anișoara, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
