Când am plecat la mare, mi-a intrat în mașină o muscă.
Pe mine muștele mă enervează foarte tare, mai ales când șofez și mi se pun pe vârful nasului. Dau ca prostul din cap, ca să le sperii, încercând să rămân atent la drum, dar ele nu dau doi bani pe enervarea mea și continuă să mi se plimbe nepăsătoare pe nas și să mă gâdile.
De aceea, cum era și normal, imediat ce am văzut-o, am dat după ea cu un prosop de plajă încercând s-o omor.
Era o muscă tânără, ca să spun așa, o adolescentă, pentru că era foarte sprintenă, foarte agilă, și, oricât am dat eu cu prosopul să îi lipesc mațele de geam, n-am reușit. Făcea tot felul de tumbe în aer, de tonouri și de picaje care m-au derutat și m-au consumat. La un moment dat am renunțat și mi-am propus să o extermin mai târziu.
Am pornit mașina și am plecat spre mare.
Și cum mergeam eu așa pe șosea, trecând prin sate și prin păduri, peste câmpii și peste ape, înghițind cu roțile depărtarea și lăsând casa tot mai departe în urmă, dintr-o dată am văzut cu colțul ochiului musca așezată pe bord, în dreapta mea.
Stătea nemișcată și se uita la drum prin parbriz.
Da, chiar asta făcea. Se uita adică afară, ca un pasager, cum călătoream noi cu mașina și cum treceau copacii pe lângă noi. M-am uitat bine la ea și, nu știu de ce, mi s-a părut cam tristă. De parcă trăia o nostalgie dureroasă, pe care doar ea o știa.
Zic, măi, ce naiba o fi cu musca asta? De ce e așa de tristă?
Și după ce a stat minute bune în același loc pe parbriz, și-a luat zborul și s-a dus direct pe geamul din spate, pe lunetă, unde s-a așezat cuminte și a inceput să se uite înapoi. Se uita, adică, la drumul și la depărtarea care rămâneau în urma noastră. Parea cuprinsă de o tulburare. O vedeam în oglinda retrovizoare și îi simțeam neliniștea.
Pe urmă a venit iar pe bord. A stat acolo un pic și apoi s-a dus înapoi pe lunetă. Pe urma s-a întors iar pe parbriz. Pe urmă iar pe lunetă. Și tot așa, de câteva ori.
Și pe urmă mi s-a pus pe nas.
Ei bine, acela a fost momentul în care am înțeles. Am înțeles, adică, ce se petrecea în sufletul ei.
Când am plecat noi cu mașina din parcarea din spatele blocului meu, ea tocmai se ridicase de pe un rahat de câine care se usca lângă bordură. S-a ridicat și, probabil din curiozitatea și din imprudența tinereții, a intrat la mine în mașină, cu gândul să dea o tură iar apoi să se întoarcă la prietenele ei de pe răhățișul de câine. Pentru că ea acolo, pe răhățișul acela de câine, nu era deloc singură. Erau un întreg roi de muște.
Adică acolo, pe rahatul acela, erau părinții ei, frații ei, surorile ei, și, desigur toți prietenii ei din copilărie. Altfel spus, familia ei. Lumea ei. Rostul ei!
Și eu ce făceam acum? O luasem dintre ai ei, și o duceam departe. O duceam la mare, împotriva voinței ei. O luasem de lângă părinți, de lângă frați și surori, de lângă rahatul de câine. De lângă tot ce îi era adică drag pe lumea asta.
M-am emoționat foarte tare și dintr-o dată m-am uitat la ea cu drag. Săraca de tine, zic. De aia te uiți tu pe lunetă. Te uiți înapoi spre casă. Ți-e dor de toți cei ai tăi. De mama, de tata, de frații mai mici.
Și m-am simțit tare vinovat.
Și am jurat că o să îi reîntregesc familia. Că am să o duc, adică, înapoi la Târgoviște și că am să o eliberez în aceeași parcare, lângă același răhățiș de câine, ca să îi regăsească pe toți cei dragi. Și, cum conduceam și eram atent la drum, m-am emoționat de propria mea bunătate și i-am zis:
– Da, Bombilurica, am să te duc înapoi acasă la ai tăi. Ai cuvântul meu!
Îi dădusem și un nume ca să îmi fie mai ușor să vorbesc cu ea. Ea m-a gâdilat de câteva ori, bucuroasă, pe vârful nasului și pe urmă a zburat veselă de câteva ori în jurul capului meu.
Așa că, acum, după o săptămână de mare, Bombilurica e la mine în mașină și așteaptă să plecăm înapoi. E cuminte și înțelegătoare. Vorbesc cu ea în fiecare dimineață. Pot să las ușa deschisă de la mașină că ea tot nu iese afară. Stă cuminte fie pe bord, fie pe vreun geam lateral, fie pe sâmburele de piersică pe care i l-am lăsat intentionat în mașină ca să îi mai îndulcească un pic viața. Așteaptă cuminte și răbdătoare.
Iar mâine e ziua cea mare! Ziua când Bombilurica, pe seară, după vreo șase ore de mers, își va regăsi, în sfârșit, familia, în parcarea din spatele blocului meu.
Părinții, frații, surorile. Prietenii. Adică tot ce contează!
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
