Un prieten, tinerel și cam naivuț, mă întreba zilele trecute ce-mi place la un bărbat. M-a înduioșat. Hm. La naiba! Ce fel de bărbați îmi plac mie? Acum? În momentul de față? Dana din decembrie 2013 ar zice că niciunul. Și ar fi sinceră.
Dana de acum visează vrăbii, ca Nela din Balanța lui Băieșu, scrie facturi fiscale și joacă fotbal când îi vine să plângă. Singurii bărbați care-i colorează mediul sunt copilul ei, soțul, câinele Victor și poștașul gras care răsuflă greu și numără până la trei în gând.
Naiva de Dana, din secolul trecut, ar putea să cârâie câte ceva despre subiectul ăsta, așa ca aparatele de radio alea vechi, cu lampă verde când le cauți de posturi. Atunci îmi plăceau la nebunie bărbații care cântă. La orice. Voce, vioară, tobă, piculină, ukulele, țambal, pian, clarinet, drâmbă, elastic sau sticlă.
Bărbații din inima mea erau frumoși și încrezuți ca niște curcani. Mă iubeau numai pe mine, de crăpa inima-n fetele din București când apăream eu, pe ștrase, alături de ei. Bărbații mei erau înalți până la tavan, purtau bocanci în picioare, erau îmbrăcați în haine de piele și aveau plete până la brâu. Miroseau frumos a parfum de firmă, care se imprima în pielea aia lucioasă, de geacă. Ei știau multe. Erau studenți la Arhitectură, Arte Plastice sau Conservator și uneori pictau icoane pe sticlă. Sfinții lor semănau leit cu Jim Morrison sau Ian Gillan. Bărbații mei fumau Marlboro roșu, cartonat, și seara mă priveau cu ochii subțiați. Mințeau albastru și înjurau în limba engleză.
Bărbatul pe care-l apreciez eu acum nu minte niciodată. Are ochii frumoși, de culoare deschisă, și buzele ca pâsla dintr-un pian de concert. Știe să-și ceară iertare într-un fel absolut nebunesc. Bărbatul care-mi place e ăla care îmi leagă șireturile atunci când sunt gravidă și care mă face să râd până la sufocare, fără să mă gâdile. Care-mi cântă la chitară Adrianita (de Juan Buscaglia) în timp ce sunt în baie și plâng.
Bărbatul pe care-l vreau e ăla care nu mă întreabă niciodată la ce mă gândesc, care mă tunde în scări și mă ține, nu de mână, ca lumea normală, ci de antebraț, ca acrobații de la circ care fac salturi mortale, fără plasă, și trebuie să apuce bine partenerul în zbor…
Bărbatul care-mi place este ăla care nu mă pedepsește, care are idei și știe ce vrea. Mă înțelege și mă lasă în pace atunci când trebuie. Își ține promisiunile și gândește liber. Care nu mă forțează să execut ceea ce nu pot și nu vreau. Care nu mă face să-mi fie rușine cu el în public.
Bărbatul pe care-l ador e corect, nu stă cocoșat, nu se vaită că-l dor încheieturile și nu mă trimite la farmacie când plouă. Bărbatul pe care-l iubesc ajută săracii și nu plânge niciodată. El nu se pupă cu mă-sa pe gură, nu-și taie unghiile din carne și nu mănâncă pepene cu pâine.
Bărbatul perfect se uită la filme de colecție, bea vinul fără apă, nu suportă fotbalul, nu mă înșală cu prietenele mele, cântă la pian și schiază. Merge pe munte și mă apără de urși. Are cămăși care se calcă ușor și iubește pisicile. E omul care mă surprinde și ia decizii rapide. E bărbatul cameleon, cu degete lungi și barbă care înțeapă dulce. Dacă-l scol la patru dimineața știe încă Teorema lui Pitagora generalizată și toate formulele geometrice. E fan Bulgakov, Panait Istrati și Mateiu Caragiale.
Bărbatul care mă atrage, ca lampa pe fluture, e nebun de legat și genial. Când toată lumea zice: „STOP, de aici nu se mai poate!”, el reușește.
Dar așa ceva numai în filme există. Și nici acolo, că dup-aia zice consumatorul că regizorul e cretin și pleacă din sală înainte de final.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce caută o femeie în politica unei țări prin care au trecut doar femei nefaste?
În viața secretă, Maria era îndrăgostită de un bărbat matur, căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
