Probabil marea majoritate urmăriți rețelele de socializare și vedeți femei care au întotdeauna zâmbetul pe buze, care par să nu fie supărate sau bolnave niciodată, care au găsit cumva leacul minune și voi vă simțiți pur și simplu ghinioniste că nu faceți parte din această categorie.
Eu sunt o femeie care nu am postat nicio poză în care să nu zâmbesc, nu am făcut nici o postare în care să mă plâng, în care să îmi arăt durerea, DAR… asta nu înseamnă că lucrurile astea nu există în viața mea!
M-am căsătorit de tânără, am fugit, la propriu, în lumea mare, în necunoscut, la 20 de ani pentru că mi-am întâlnit marea iubire pe internet și destinul a făcut ca el să fie un român plecat în străinătate. Au urmat 10 ani, în care, deși mi-aș fi dat și viața pentru el, cumva, niciodată nu am reușit să fiu îndeajuns de bună ca să nu fiu criticată. Ba nu spălam vasele îndeajuns de bine, ba nu era îndeajuns cât lucram, ba răsfățam prea mult copilul, ba îl înșelam, ba era foarte beat și își aducea el aminte de un motiv de ceartă. Mie nu mi-a fost frică niciodată de părinții mei, nu am cunoscut teama de a nu face totul perfect până să trăiesc cu el. Nu m-a bătut, vorba lui „nu te-am băgat în spital cum pățesc multe alte femei”, însă nu am reușit nici măcar acum să scap de cicatricile lăsate pe plan psihic. Da, au fost și momente frumoase, altfel nu cred că rezistam 10 ani, însă era ca un cerc vicios, o zi frumoasă, o săptămână urâtă și speranța că data viitoare o să fie mai bine. De fiecare dată, mă simțeam vinovată, mă uitam speriată pe geam, știind că vine acasă, încercând să fac să fie cât mai bine, dar reușind de fiecare dată doar să îl enervez.
După 10 ani și 2 copii, după multe multe tentative de a-l părăsi, când nimeni nu mă mai credea că după maxim o lună nu o să mă reîntorc la el, crezând din nou în promisiunile lui, am reușit să pun capăt relației noastre.
Și, acum, ar trebui să înceapă Paradisul! Doar că a început cel mai intens film thriller în care am jucat rolul principal. Am avut parte de toate, de sunat nonstop, de urmărit, de venit peste noi noaptea la ora 2, căutându-l pe „el“, presupusul amant, de amenințări de genul „Dacă te prind cu cineva, vă omor pe amândoi”.
Din păcate nici fiica mea cea mare nu a scăpat, de fiecare dată când mergea la el avea parte doar de interogări „cu cine a vorbit mama?“ „s-a dus mama undeva?“ și când răspunsul ei a fost „nu“ a început cearta, i-a reproșat că îl minte în favoarea mea, că pe el nu îl iubește. Cea mică a scăpat, fiind prea mică.
Am făcut luni de terapie, atât eu cât și fiica mea, iar la un moment dat am reușit să scot un ordin de restricție (care nu a ajutat foarte mult), așa că am ajuns să îmi spun în fiecare zi să încerc să dau timp Timpului, am început să postez pe Facebook poze în care zâmbeam, scriam mesaje motivaționale, încercam să devin persoana puternică pe care o vedeau ceilalți.
Dacă vă regăsiți în povestea asta, dacă sunteți nefericite și ați dat n șanse relației voastre fără un rezultat adevărat pe termen lung, vreau să vă rog câteva lucruri:
- NU mai folosiți scutul „rămân de dragul copiilor, să aibă o familie, să nu sufere“ pentru că mai devreme sau mai târziu copiii or să vă întrebe “Mami, de ce nu l-ai părăsit (mai repede) pe tati?“
- Aceste întrebări: „Cine crezi că o să te vrea la vârsta asta cu copiii după tine?“ „Cum o să te descurci în viață fără mine?“ „Crezi că o să îi pese cuiva de tine?“ sunt doar modul lui de a vă face și mai nesigure. Credeți-mă, VĂ JUR, sunt mulți bărbați buni, blânzi, care nu numai că v-ar accepta cu copii, dar v-ar pune pe un piedestal, așa, în mii de bucățele cum este sufletul vostru, fără să vă reproșeze nimic. Singura problemă reală este că dacă așteptați prea mult, o să fiți atât de traumatizate că nu o să mai fiți capabile să iubiți din nou.
- Încercați să fiți independente financiar, să găsiți un loc de muncă care să vă aducă satisfacție, să lucrați cu plăcere, pentru că acest lucru poate fi colacul de salvare din toate punctele de vedere (eu am devenit dependentă de muncă pentru că aici e singurul loc unde mă simt în siguranță, mă simt capabilă, mă simt EU).
Nu o să vă mint, după trei ani, traumele încă există, simt că am eșuat ca mamă, soție, femeie, mă simt vinovată pentru tot, mai am atacuri de panică, mai adorm plângând și întrebându-mă „De ce?“, mai aud în minte toate reproșurile lui puse parcă pe repeat, dar în același timp sunt atât de mândră că am reușit să fac pasul acesta, că am reușit să le ofer copiilor și o altfel de viață, că am supraviețuit!
Concluzia mea este că suferința pe care o trăim este plata pentru fericirea absolută care urmează și mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, o să avem parte de ea, atâta timp cât avem curajul să riscăm și speranța că totul o să fie bine!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
