Mi s-a propus, acum vreo câţiva ani, să particip la o întâlnire informală cu un grup de adolescenţi. Ar fi trebuit să le vorbesc despre alegeri, carieră, reuşită în viaţă (în general) şi în mass-media (în special). N-am dormit vreo două nopţi încercând să-mi formulez un discurs cât de cât coerent, fără să fiu în stare să scap de limbajul de lemn şi să-l fac convingător. Nu se lega şi gata. Din fericire, întâlnirea nu a mai avut loc. Organizatoarea mi-a comunicat printr-un mail că, de fapt, avuseseră un ziarist cunoscut în vedere, care întârziase să confirme, dar care putea participa, până la urmă. Postura de „rezervă nefolosită” a fost departe de a mă jigni, în acest caz. Din contră, am răsuflat uşurată.
Ulterior, m-am mai gândit din când în când care ar fi fost formula cea mai potrivită pentru acel discurs. Am încercat să-mi imaginez ce mi-ar fi folosit mie să aud la 16-17 ani. Cel mai important lucru care nu mi s-a spus niciodată este că nu e o tragedie să nu ştii ce vrei. Că e în regulă să alegi ceva ce, în timp, nu se dovedeşte a fi ce-ţi imaginai. Că poţi să te răzgândeşti, chiar de mai multe ori. Că o să te întrebi o viaţă „cum ar fi dacă” sau o să-ţi doreşti o viaţă să nu te fi întrebat. Că unele lucruri nu ies din prima, altele nu se întâmplă deloc, iar altele apar singure, când vor. Şi că, în general, o să tot apară lucruri. Că poţi învăţa greşind sau poţi să nu greşeşti deloc. Sau poţi greşi întruna, fără să înveţi. Că nimic nu e de nedesfăcut, de nereparat, de neuitat. Că „trebuie” sună mai liniştitor înlocuit cu „ar fi de preferat”. Că viaţa e relativ lungă şi ai timp pentru toate, dacă te grăbeşti doar puţin, pe ici, pe colo. Că unele lucruri despre care ai citit, colorat şi visat e posibil să nu se ivească niciodată. Iar altele răsar exact cum vrei şi atunci te simţi, o vreme, ca şi când ai culege stele cu mâna.
Sunt oameni care sar dintr-un tren într-altul şi o fac cu frenezie, şi curiozitate, şi ambiţie, de parcă asta le-ar fi fost sortit. Alţii ajung doar până la peron, privesc în toate părţile, dar nu mai pun acel ultim pas. Nu mai pot, nu mai sunt în stare. Iar alţii ocolesc, în drumurile lor şovăielnice, gările. Eu am facut parte din toate categoriile. Fiecare mi s-a părut cea mai bună, la momentul respectiv. Dar dacă ar trebui să dau un sfat unor adolescenţi, pe teme de alegeri şi reuşită, aş zice să nu se teamă de gări. Să urce în trenuri. S-o facă imaginându-şi doar destinaţia, conştienţi fiind că drumul, viteza şi condiţiile de călătorie pot să nu depindă de ei. Că se pot răzgândi şi pot coborî, chiar de mai multe ori, fără ca asta să fie o tragedie. Că, după ce au aflat „cum este dacă”, au opţiunea de a se întoarce. Cu un alt tren sau pe jos. Şi este în regulă. Cu toţii ne plimbăm din când în când pe şine.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
