M-aş putea plânge de-o lipsă deja cronică de timp sau… m-aş putea bucura de avalanşa de experienţe şi oameni noi din ultima vreme. Credeam că atâtea lucruri nu mai au nevoie de confirmări întrucât au fost confirmate de alţii şi-s bune aşa, dar când ţi le confirmi tu e de-a dreptul înălţător.
Zi de zi descopăr ceea ce aproape nu vroiam să cred: suntem ceea ce mâncăm, inhalăm, gândim… aşa de abstract sună pentru cei necunoscători tot ce scrie prin cărţi: “ateroscleroza este principala cauză de deces şi invaliditate în ţările dezvoltate” sau “fumatul şi consumul de alcool dăuneaza grav sănătăţii” şi exemplele pot continua. N-am pretins niciodată că aş avea întotdeauna idei “sănătoase” dar utile uneori poate-or fi. Avem atâtea ZILE ALE PORŢILOR DESCHISE, necesare de altfel dezvoltării noastre ca indivizi, dar nimeni nu vrea să arate prin exemple şi rezultatul acţiunilor noastre. Aş vrea ca măcar o zi pe an spitalele să fie vizitate ca un muzeu – muzeul exemplelor de viaţă – şi , CU ACORDUL unor oameni care VOR DORI ca viaţa şi uneori suferinţa lor să nu fie deşarte – bolnavii să-i înveţe şi să-i ajute pe ceilalţi prin prisma experienţei lor.
Când vei vedea oameni de 40-50 ani cu suferinţe care scad covârşitor speranţa de viaţă, care au în spate un istoric de vreo 20 ani de fumat și care acum stau agăţaţi de-un tub de oxigen pentru că era chiar şic să tragi dintr-o ţigară şi alt pretext de-a socializa cu oamenii nu găseai… apoi, alţii care nu se pot mişca pentru că nu şi-au măsurat măcar cu ochii, darămite cu mintea, porţia de mâncare, te vei gândi mai mult înainte de a arunca banii şi de a deschide gura.
sursa foto: Times New Roman (deci, o glumă)
Pare ceartă şi nu e. Cel mult dojană. N-aş putea să cert pe nimeni în condiţiile în care eu însămi nu sunt un exemplu de voinţă sau atitudine, dar mă “căznesc” vorba simplului, pentru mine şi, înainte de toate, pentru darurile pe care le-am primit. A nu se înţelege nici pe departe că sunt adepta locuitului în copaci şi nici nu tânjesc după stiluri de viaţă excentrice. Echilibrul nu-i nici în ceafa de porc pe grătar, dar cu siguranţă nici în ciuperca crudă!
Pe de altă parte, de-a dreptul îmbucurător şi optimist pentru mine, şi ar fi cu siguranţă şi pentru cei ce duc dorul de confirmări, există şi oameni care au vârste venerabile şi care sunt acolo pentru cauzele unei bătrâneţi atât de fireşti. Sunt oameni care au descoperit măsura (important e s-o cautăm). Pentru ei bolile (ateroscelroza, incontinenta urinara) nu-s pedeapsa, sunt inevitabilul vârstei, iar preocuparea lor este dorinţa de a-şi împărtăşi viaţa cu binele sau mai puţin binele din ea. Și ochiii lor sunt atât de limpezi şi de curaţi, aşa cum şi-au păstrat şi trupul.
Nu mă aştept ca ideea mea să capete contur în viaţa asta (mă refer la a mea), dar îmi doresc ca oamenii să fie mai înţelepţi în ce priveşte alegerile lor. Responsabilitatea faptelor şi deciziilor noaste ne aparţine şi de ea depinde în mare măsură cum trăim acum, peste 10, 20… 90 ani. 🙂
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
