Continuare de aici.
Au trecut deja câteva luni. De la a povesti una, alta, am ajuns să ne povestim tot. De la câte un mesaj cu “ce mai faci?”, am ajuns la mesaje zilnice, dis-de-dimineață și apeluri de câteva ore, în miez de noapte. Nu există o explicație logică pentru ceea ce facem noi. Tu mi-ai zis să nu te mai caut niciodată, iar acum te-ai întors. Eu mi-am zis că te voi uita și acum sunt pregătită oricând să te ascult, să te înțeleg, să te ajut. Nu știu de ce îmi scrii și nu știu de ce îți răspund. Probabil vrei să îmi testezi limitele, să vezi când voi renunța cu adevărat la tine.
În acest timp, am fost câte puțin din toate: fostă, când ne amintim de trecut, prietenă, când ai nevoie de un sfat, chiar confidentă, când îmi povestești tot ce simți și cine știe, poate ai vrea să îți fiu și amantă. Ce ironie, să îți înșeli actuala cu fosta! N-aș face asta. Ce vină are ea? E mult mai simplu să dăm vina pe alții pentru eșecurile noastre: din cauza lui, din cauza ei, din cauza lor, dar niciodată din cauza mea. Eu nu vreau să fac asta. Recunosc, a fost și vina mea. Și, totuși, te face fericit? Ce ți-a oferit în plus? Cu ce a fost ea mai bună, cu ce te-a cucerit?
Te porți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi, ca și cum am fi amici de-o viață. Îmi ceri sfaturi despre aspecte mai mult sau mai puțin importante ale vieții tale. Uneori îmi mai povestești și despre ea, de parcă ai făcut o pasiune din a răsuci cuțitul în rană. Chiar și așa, nu cred că m-ai putut uita. Știu că și ție ți-e dor. Ai vrea să mă port la fel, dar nu pot. Am prea multe întrebări. Te-aș întreba de ce acum, te-aș întreba dacă crezi că ai greșit, te-aș întreba dacă regreți și mai ales, de ce ai revenit.
Nu știu ce va urma și nici măcar nu vreau să știu. Putem să continuăm să ne otrăvim reciproc, încetul cu încetul, cu mult prea multe plecări și reveniri. Dar la ce bun? Eu vreau pe cineva fără pauze, fără despărțiri, condiții, bariere și alte limitări. Tu nu îmi poți oferi asta. Tu nu îmi poți oferi nimic. Mă bucur că nu mai tresar când îți văd numele pe ecran, nu mai zâmbesc când mă gândesc la tine, nu mai am emoții când te aud și nu mă mai trezesc așteptând mesajele tale. Țin minte și acum cât de mult mă bucuram când ne vedeam. Urcam în mașină, stăteam în dreapta și te priveam tot drumul zâmbind. Mă întrebai adesea de ce te privesc așa, iar eu nu găseam cuvintele potrivite pentru a-ți spune cât de fericită sunt. Dar nu vreau să mai trăiesc din amintiri.
Aș avea nevoie de-o radieră, una cu care să pot șterge din mine tot ce am trăit împreună. Nu vreau să mai știu cum ne plimbam în serile târzii de vară și nici cum ne promiteam că va fi bine, că noi vom trece peste toate. Vreau doar să închid încă o dată ușa trecutului și, de data aceasta, să nu mai răspund dacă tu vei bate. Deocamdată nu am curaj.
“Pot să te întreb ceva?”
“Spune!”, am răspuns neștiind ce urmează.
“Tu te mai gândești vreodată la noi?”
Guest post by Sofia Maria
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
