N-am avut prea mulți bărbați la viața mea, trebuie să recunosc, dar X m-a dat pe spate. De câteva ori, și de fiecare dată bine. Adică, voiam să spun că și la propriu, și la figurat, am trăit niște experiențe, să le zic, „speciale”.
Întotdeauna am fost de părere că s*xul are nevoie de pregătire prealabilă, de instrucțiuni de folosire, dacă vreți, există destulă bibliografie, dar totuși, ceea ce se întâmplă la fața locului contează.
Una citești, alta te pregătești, alta apuci să faci/să ți se facă. Zici că totul merge ca pe roate, invitația (deși, ultima dată, mi s-a părut cam direct întrebându-mă: Mai pierdem vremea prin oraș sau mergem direct la mine? Dar era primăvară, copacii în floare, hormonii dansau în noi și prin aer, eram puțin „ciupiți”), vinul, atmosfera, muzica, draperiile lăsate, așadar decorul era perfect, noi ne înțelegeam din priviri… până la un moment dat, când și-a dat drumul la muzicuță.
Întrebările veneau calme, ca niște pale de vânt, dar încăpățânate și nesătule. Era atât de multă sete de răspunsuri în vocea lui, încât mă făcea să mă concentrez de fiecare dată, fată cultă cum mă pretind, să nu răspund vreo prostie. Că, vezi tu, treabă, în momentele alea trebuie să-ți iasă figura, să meargă treaba ca unsă (mă refer la scenariu, la gesturile erotice, la strategiile de abordat, ca să nu strici farmecul), să eviți sincopele, ezitările, că… ori faci dragoste, ori n-are rost să pierzi vremea.
Atât de bine mi-au rămas toate dilemele lui în memorie, că pot scrie un jurnal de întrebări care NU se pun în timpul s*xului. Valabil și pentru fete, și pentru băieți, adolescenți, maturi sau vârstnici care își mai încearcă norocul. Bine că nu sunt căsătorită, nu știu ce m-aș fi făcut cu un bărbat atât de vorbăreț (când nu trebuie. 🙂
Sursă foto: pexels.com
Așadar, urmează interviul, desfășurat pe o perioadă relativ scurtă, dacă stăm să ne gândim la cât timp mi-a luat să procesez, să-mi vină răspunsurile corecte și să selectez ceea ce se putea răspunde în situația dată:
- „Îți place?” În sinea mea: Doamne, ce amuzant ești, dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aș mai fi fost acum aici, iar tu, probabil, ai fi stat închis vreo șapte ani pentru tentativă de viol. Mi s-a părut că îți place să-ți auzi vocea sau poate ai nevoie de confirmări că faci totul bine, ca să nu te certe mama ca pe vremea când îți rupea foile din caiet. E clar, te gândești la mine și asta mă bucură, dar stai cam prost cu stima de sine. Nu puteam să-i spun că nu, nu-mi place, dar stau de pomană sau fiindcă tocmai n-aveam ceva mai bun de făcut, așa că i-am șoptit „da, ești minunat”. Nu s-a schimbat nimic însă. Nu înțeleg de ce a mai întrebat.
- „Ce poziție îți place cel mai mult?” Uuuups… nu știam că trebuie să-ți spun, credeam că știi deja, dar, mă rog, cred că ești curios, așa, dintr-o dată, că doar n-o să cred că faci conversație sau îmi aplici vreun chestionar de satisfacere a dorințelor clientelei. Așa că stai să-mi aduc aminte de toate, dacă tot m-ai întrebat, să vedem: misionarul, lingurița, lotusul, tronul, împărăteasa, ce mai citisem de prin Kamasutra… devenise complicat, timpul trecea, între noi o tăcere destul de ciudată, m-aș fi așteptat să le încerce pe toate, dar până la urmă mi-am spus „trebuie, hai că poți, emite ceva inteligent să nu se ducă naibii atmosfera”. Răspunsul salvator: … hmmmm… „uimește-mă”. Gata! Am fost deșteaptă! Am aruncat pisica în curtea lui. Yupppyyyyy! (nu știu de ce am impresia că vă gândiți la prostii).
- „Pot să sting/aprind lumina?” Nici nu mai știu care din ele era, că mă găseam prea concentrată la treburile mele, încercând să mă relaxez și să mă las pătrunsă de atmosferă, desigur… Acuma ce să-i fi spus? Că nu? Poate îi era frică de întuneric sau de lumină, de ceea ce vedea sau de ceea ce nu (se) vedea. Cu siguranță, era pe undeva un motiv bine întemeiat să facă o pauză, ca s-o putem lua de la capăt, în condiții mult mai bune, dacă asta își dorea. Între timp, puteam tricota ceva, citi o carte, asculta știri, sau pur și simplu să dorm. Ce să vezi, l-am deturnat, da, ca pe avioane. Iar textul care mi-a ieșit a fost de-a dreptul magistral: „De ce ai nevoie de lumină, când mă ai pe mine?” (mi-am amintit, era cu aprinsul). Apoi mi-a sunat un pic a manea, dar a fost bine.
- „Mă pot duce până la baie?” Ei, asta mi s-a părut cea mai tare, de top chiar. Adică, iubito, sunt așa concentrat că dau pe dinafară… Mă gândeam că am făcut eu ceva, că îl doare ceva, burta, capul, să mă simt prost, să dau vina pe vreo mâncare stricată, ceva, că n-am mai auzit niciodată să ai alte necesități în timpul actului s*xual. Să-i zic nu era imposibil, că nu aveam nevoie de surprize, dar pe de altă parte mă gândeam cât timp îi va lua în funcție de necesitate, de toaleta de după, dacă se va spăla sau nu, cu alte cuvinte, ce să ne mai ascundem după… deget, că eu sunt cam scârboasă… Să-l întreb dacă îi trebuie chiar atunci sau de ce ar fi fost stupid și m-ar fi făcut să par ori proastă (sau neinspirată), ori disperată. Așadar, am mormăit un „ah” care, din fericire, i-a inhibat brusc dorința de a merge la baie. Nu mai trebuie să spun că am stat tot cu stres după aia.
- „Îți ia mult să ajungi la orgasm?” Hmmm… mult ce? Să îmi ia mult ce? Timp? Efort? E clar că nu vorbim aceeași limbă, dragule, am zis în capul meu. Ori se grăbește, ori e nepriceput, ori vrea să ne conversăm, ori mă testează să vadă dacă știu ce-i ăla… În orice caz, m-a închis din câteva cuvinte. Să-i zic ca nu, mă va crede „experimentată”… să-i dau răspuns afirmativ, că da, trebuie să depună efort și el, că de pus întrebări văd că se pricepe, iară ar fi putut suna puțin ciudat, poate se speria, poate mai avea treabă în seara respectivă, poate… Mă întreb ce i-ați fi răspuns voi, pe bune. Și, de fapt, nu știam cât îmi ia, important era să terminăm cu conversația, să bifăm toate cerințele, să ne apucăm de rezolvat „exercițiile”. De unde dracu să știu cât o să-mi ia, dacă noi nici nu ne-am apucat de tabla înmulțirii? Mai trebuia să mă întrebe dacă a intrat, iar eu să-i răspund că nu, la care el să se mire că nici pe afară nu e, ca în bancul acela. Sincer, mă simțeam depășită. I-am răspuns ca la carte, sfântă inspirație: „dar ție?”. Un timp a fost tăcere…
- „Mai vrei?” Așa, pe final, și cam pe nepusă masă. Întrebare pe care mi-o puneau părinții, când terminam din farfurie. Păi, tu nu îți dai seama dacă mai e cazul sau nu? Nu ai așa, niște semne, nu emit chiar nimic de mă întrebi ca și când ai vrea să-mi mai pui două sarmale în farfurie? Mă gândeam la variante: Da, mai vreau, sunt cam nesătulă eu de felul meu, așa, eventual să-i fi și dat vreo două bice peste spinare, ca la caii îndărătnici… Nu, nu mai vreau, seara s-a terminat, vă mulțumim pentru atenție, rămâne (și) pe altă dată. Gosh!
Eram deja cu nervii praștie și cam sătulă de interviu, așa că i-am spus: „Ascultă, dragă, asta chiar nu e treaba ta. Din câte am înțeles, mă puteam descurca și singură, dacă am putut să răspund la atââââtea întrebări. Oi fi eu fată deșteaptă, dar tu ești cam praf la chestii d-astea. Hai să ne vedem mai la vară, când e vacanță și nu mai ești așa curios!”
Și am plecat, demnă ca o felină care și-a devorat tacticoasă prada.
P.S. Acesta este un pamflet și va fi tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau situații asemănătoare este pur accidentală. Dar dacă tot am deschis subiectul, cine a mai dat peste vorbăreți în pat și care-a fost cea mai teribilă întrebare?
Guest post by Onania
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
