Când ai optsprezece ani, te întrebi despre sensul vieții. Pe măsură ce îmbătrânești, încetezi să mai pui acele întrebări, pentru că răspunsurile nu vin și ai fost prea interesat de lucrurile practice. Dar aceleași întrebări revin pe măsură ce îmbătrînești, formulate într-un mod mai personal și mai puțin grandios: „Ce am făcut cu mine? Care este sensul vieții mele ?”.
În ciuda faptului că se învârte în jurul morții, Living are un ritm propriu, deloc macabru. Nu este nici pe departe un film despre sărbători, cel puțin nu în mod explicit, precum se întâmplă în A Christmas Carol sau alte filme despre „fantome”. Practic, este un film care face un pas înapoi pentru a lua în considerare ritualurile și rutinele pe care le perpetuăm, felurile în care ne-am schimbat; dar și schimbările pe care nu le-am făcut.
Living, regizat de Oliver Hermanus după un scenariu al romancierului Kazuo Ishiguro, este un remake, o adaptare a dramei lui Akira Kurosawa – Ikiru . Acel clasic japonez din 1952 îl avea în distribuție pe marele Takashi Shimura în rolul unui funcționar monoton din Tokyo, care află că este bolnav în stadiu terminal și începe să-și analizeze viața. În fapt, romanul lui Kazuo Ishiguro a fost inspirat de romanul rusesc „Moartea lui Ivan Ilici” (apărut în 1886) de Lev Tolstoi. Pelicula lui Oliver Hermanus este o interpretare discretă a uneia dintre cele mai complicate întrebări ale vieții: «Ce înseamnă să trăiești cu adevărat? ». De asemenea, Ishiguro a considerat filmul Ikiru drept o lucrare formativă pentru el. Cărțile sale (care includ Never Let Me Go și „Rămășițele zilei”) limitează criza existențială: confruntările cu propria viață sunt privite cu o claritate nouă. Așadar, pelicula Living transpune Ikiru într-o Londra mohorâtă postbelică, plină de bărbați în costume sobre cu un comportament solemn. Unul dintre aceștia este Williams (întrupat de Bill Nighy), un birocrat, șeful intimidant de auster al Departamentului de Lucrări Publice. Așadar, domnul Williams al lui Nighy este un om care trăiește pentru a munci (toată viața).
Scena de deschidere, din Londra anilor 1950, stabilește perfect poziția personajului Williams prin modul în care colegii și subalternii săi de la birou îl venerează în timp ce iau trenul către serviciu în fiecare zi. Este prima zi de lucru a tânărului Peter (Alex Sharp) la birou și există o sensibilitate mecanică la mai toți funcționarii publici care lucrează cu Williams. Un grup de cinci persoane (femei) împarte un spațiu relativ mic și din interacțiunea lor reiese clar că au parte de o muncă plictisitoare, monotonă, în care simțul datoriei este o virtute mai presus de orice altceva. Grupul de femei, condus de doamna Smith, a cerut consiliului să reamenajeze un loc distrus în timpul războiului într-un loc de joacă pentru copii. Ele sunt trimise cu petiția lor din departament în departament. Petiția face ture obișnuite și se termină cu Williams, care o returnează în grămada sa de documente și le explică colegilor săi intenția de a nu mai lua nicio măsură.
Scârțâitul Williams de aici este personificarea inhibiției. Margaret (Aimee Lou Wood), o angajată a lui Williams, îl numește „Mr. Zombie”. Totuși, când doctorul lui Williams îi spune că mai are doar câteva luni de trăit, răspunsul lui modest este atât devastator, cât și absurd: „Destul”, mormăie el.
La fel ca și protagonistul din Ikiru, Williams este transformat de noutăți. În primul rând, apelează la un boem local, Sutherland (Tom Burke), pentru un tur scăldat de băutură al vieții de noapte a orașului. Apoi petrece timp cu Margaret, o companioană plină de viață, care îi face probleme cu fiul și nora lui. Aceștia de pe urmă sunt convinși că bătrânul are o aventură cu juna petrecăreață. În cele din urmă, el găsește ceva în care să creadă și își modifică acțiunile. Williams alege apoi să-și retragă jumătate din economiile sale, să cumpere o cantitate letală de somnifere și să se sinucidă într-o stațiune de pe litoral. Incapabil de acest gest, îi dă medicamentul pentru somn domnului Sutherland, scriitorul insomniac pe care îl întâlnise într-o cafenea. Mișcat de povestea lui Williams, Sutherland îl duce pentru o noapte în oraș, unde Williams își înlocuiește tradiționala pălărie melon cu un fedora (o pălărie îndoită de-a lungul pe partea de sus și strâmtată în față și pe părțile laterale) după ce o prostituată îi furase pălăria-melon.
La început, se pare că lui Margaret îi fusese milă de bătrân când acesta o rugase să-l însoțească la cină, la film etc., dar clar se bucurau unul de compania celuilalt. Nu era chiar o relație tată-fiică sau o poveste de amor, ci mai degrabă sau prietenie autentică. În cele din urmă, această peliculă lasă la vedere ideea că trebuie să valorifici la maximum oportunitățile pe care ți le oferă viața. Astfel, într-o scenă anterioară, ni se prezentase o reală modificare a lui Williams care încercase să facă un bine pentru comunitate. Dându-și seama că cel mai bun mod de a-și petrece timpul rămas este să facă ceva bine, Williams adună diferitele departamente pentru a aproba construcția locului de joacă pentru copii. În acest timp, prin respectul lor reciproc pentru Williams, Harris și Wakeling s-au îndrăgostit unul de celălalt și sunt văzuți făcând plimbări și stând împreună în parcuri.
În scena finală a protagonistului, stând pe un leagăn de la locul de joacă, imaginea realizată de Jamie Ramsay este uluitoare și evocatoare, surprinzând în mod credibil starea de spirit melancolică și înfățișând veridic Marea Britanie postbelică. Și muzica (partitura de pian dominantă) induce tristețe. Abia când acel diagnostic sumbru îl zguduie în sfârșit pe Williams și îl face să analizeze cum a trecut viața pe lângă el, deoarece fusese preocupat doar de muncă. Chiar relația sa fracturată cu singurul său fiu vorbește și despre cât de închis a fost.
Spre final înțelegem că pasiunea se amestecă elegant cu represiunea, iar Williams apare ca un fel de figură romantică, un bărbat șocat, apoi încântat, de fiorul de a se regăsi pe sine. Nimeni nu afișează emoții ascunse și emoții reprimate la fel de încântător ca britanicii, surprinși frumos aici de regizorul sud-african Oliver Hermanus. Există o eleganță rafinată în interpretarea lui Nighy aici, condimentată de franchețea și simțul umorului său amuzant.
Și da, există un element de predictibilitate în poveste, dar Living este genul de film care favorizează dezvoltarea personajului pe măsură ce vedem lumea prin ochii protagonistului. Living rămâne o dramă sinceră care demonstrează că nu orice remake este o greșeală, dimpotrivă, acesta este unul chiar rafinat. Departe de a fi doar lacrimogen, Living se limitează uneori și la slăbiciune. Bill Nighy este rafinat, iar Oliver Hermanus surprinde murmurul anilor cincizeci, liniștea și reținerea dintr-o Anglie ordonată, pierdută, de odinioară cu scopul de a trezi întrebări la care fiecare spectator să-și răspundă.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Oliver Hermanus
Scenariul: Kazuo Ishiguro după filmul Akira Kurosawa din 1952 Ikiru
Montajul: Chris Wyatt
Imaginea: Jamie D. Ramsay
Muzica: Emilie Levienaise-Farrouch
Distribuția:
Bill Nighy – domnul Rodney Williams
Aimee Lou Wood – domnișoara Margaret Harris
Alex Sharp – Domnul Peter Wakeling
Tom Burke – Domnul Sutherland
Adrian Rawlins – Domnul Middleton
Hubert Burton – Rusbridger
Oliver Chris – Domnul Hart
Michael Cochrane – Sir James
Anant Varman – Domnul Singh
Durata: 102 min.
Citiţi şi
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
6 din 10 români ar achiziționa dispozitive Smart Home
Cele mai bune 100 de cărți ale secolului 21
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
