„LARRY CROWNE” pare a fi neîndoios comedia ideală de weekend, chiar dacă are şi ceva accente mai sumbre. Personajul Juliei Roberts poate fi găsit cu uşurinţă pe plaiurile mioritice, respectiv al nevestei care-şi întreţine bărbatul, convins că e mare creator, când de fapt nu este decât un profitor de forţă. Nici ea nu are chiar toate calităţile din lume, deşi măcar merge la şcoală să-şi câştige pâinea, cam cu lehamite, sperând mereu că nu vor fi cei 10 cursanţi în sală, ca s-o poată tuli. Pentru că există o lege care spune că nu poţi ţine orele sub acest număr de studenţi. Cursul ei este unul original şi încearcă să îi facă pe cei prezenţi să gândească, dar să se şi exprime cu uşurinţă în public, ceea ce nu a fost pentru nimeni simplu niciodată. Larry ia foarte în serios noua lui vocaţie de învăţăcel, chiar dacă nu mai e tânăr, pentru că i s-a dat de înţeles că nu poate rămâne doar cu studii medii. El are şi un prieten şi vecin care vinde veşnic te miri ce şi, culmea, are şi clienţi. Se tocmeşte mai ceva ca în ţările arabe şi nu prea lasă la preţ. Principala problemă a lui Larry, odată ce şi-a pierdut slujba, e că nu-şi mai poate plăti ratele, ceea ce îl va face să ajungă în stradă, probabil şi în ideea ca scenariştii să dea un exemplu că se poate întâmpla aşa ceva. Concluzia ar fi că nu numai la noi se întârzie cu plăţile. E interesant de urmărit cum se desfăşoară orele şi prezentările concepute inedit, dar şi cum se înfiripă o atracţie fatală, nepermisă între dascăl şi elev. Cum o scot la capăt scenariştii Tom Hanks şi Nia Vardalos o să vedeţi exclusiv la cinema, unde o să mai aflaţi şi că Bambi era băiat, în cazul în care nu ştiaţi deja, şi că lumea a mai uitat de James Dean, ba chiar şi de George Bernard Shaw, ceea ce e cu mult mai grav. Dar se mai poate recupera cu Internetul. Oricum pentru noul Distribuitor Hollywood Multiplex, e clar că aducerea acestei pelicule acum pe ecranele noastre este ceea ce se cheamă: punct ochit, punct lovit.
„PINGUINII DOMNULUI POPPER” este încă o comedie mai puţin dramatică, dar care are şi ea partea ei tezistă: nu vă lăsaţi copiii să crească de izbelişte, nu divorţaţi pentru că s-ar putea ca micuţii să nu mai aibă chef să vă vadă decât dacă-i tentaţi cu nişte vieţuitoare mai rare, de care, în principiu, nu mai ştiaţi cum să scăpaţi. E vorba despre foarte la modă în ultima vreme animăluţele venite tocmai de la Pol- pinguinii – care au fost „exploataţi” cinematografic în fel şi chip. De la animaţiile recente la documentarul genial: „Calea Împăratului”. Cum stăpânul lor accidental este Jim Carrey, sigur că şi exagerările sunt pe măsură. Îşi transformă casa într-un fel de congelator, la care a uitat uşa deschisă; vrea să-i uşuiască, dar nu-i merge; şi, dintr-un qui pro quo, puştiul lui crede că ăsta e cadoul aniversar şi nu mai vrea să se despartă de nezburătoarele în frac. Foarte înduioşătoare este partea de început, cu conversaţiile de la distanţă cu un tată aventurier, la propriu, care bate lumea şi uită de ce are acasă. Apariţia umană cea mai interesantă este cea a Angelei Lasbury, proprietăreasa unui restaurant verde, în mijlocul New York-ului, decisă să nu vândă cu niciun chip marilor investitori. Întâlnirea cu Chilie Willy fără număr, cum se zice mai nou, va fi iniţial un dezastru. Intră în ecuaţie inclusiv un nume de actor fetiş pentru americani, Jimmy Stewart, cel pe care probabil nimeni nu-l va uita vreodată pentru rolul din filmul cult de Crăciun la care vibrează întreg Mapamondul, „It’s a Wonderful Life”/”Viaţa e minunată”. Ceea ce pare a încerca să spună şi filmul semnat de Mark Waters, un nume predestinat pentru apa atotprezentă, sub formă lichidă sau îngheţată. El a părut poate mai convingător atunci când a realizat povestea arhitectului îndrăgostit de fantoma unei femei frumoase, protagonişti fiind Mark Ruffalo şi Reese Witherspoon: „Just Like Heaven”/”Ca în Rai” din 2005.
„CINE ZICE ĂLA ESTE” e un film italienesc prezentat iniţial la TIFF, dedicat de regizor tatălui său şi care încearcă să explice, într-un registru când grav, când amuzant, cum poţi da părinţilor vestea că eşti gay. Se pare că în ţara lui Pasolini şi Visconti, homosexuali notorii, e încă un subiect tabu şi acum, în mileniul III. Printre replici se strecoară în viteză şi una care sună cam aşa: „am auzit că jumătate din populaţia Italiei e bisexuală”. Personajul cel mai interesant este însă bunica, îngăduitoare şi înţeleaptă până la un punct, socotită de alţii gură-spartă sau de-a dreptul rebelă, cu gândul la tinereţea ei destul de misterioasă. Interpreta este Ilaria Occhini, pe care o ştim din „MarNero”, unde a jucat şi Dorothea Petre. Actorul principal, Ricardo Scamarcio, la cei 32 de ani ai săi, a mai jucat în câteva filme absolut remarcabile precum „Paradis în Vest”, „Fratele meu e unic la părinţi”, dar şi în dubiosul „Pollise”, premiat anul acesta la Cannes. Stilul său este unul foarte nuanţat şi în plus e un băiat frumos de 1,78 m, dar poate şi mai frumos este fratele lui din film, Alessandro Preziosi, fost avocat în realitate, care pare să funcţioneze mult mai bine ca vedetă de cinema. Alba, senzaționala ghinionistă, nebuna după pantofi şi care zgârie maşini cu cheia mai ceva ca pe meleagurile noastre, este Nicole Grimaudo care a jucat şi în „Baaria” lui Giuseppe Tornatore, fiind de o frumuseţe şi de o distincţie, cu totul aparte. Cu mult rafinament îşi interpretează rolul foarte complicat tatăl Ennio Fantaschini, care pare decis să nu îşi ierte fiul nonconformist. Concluzia este o pledoarie pentru comunitatea curcubeului şi strecurarea ideii că mulţi sunt, cum zice francezul „à voile et à vapeur” adică şi, şi.
De evitat
„PROFĂ REA, DAR BUUUNĂ” cu o Cameron Diaz îmbătrânită şi mai nesărată ca niciodată, pe care nici măcar splendidul Mercedes roşu n-o mai salvează. Convinsă că o să se mărite foarte bine, va renunţa la profesorat, dar o aşteaptă o surpriză. O virtuală soacră care-şi salvează fiul de la un dezastru ruinător. Sigur că varianta norei ratate pentru despărţire va fi de fiecare dată alta şi, neavând încotro, revine la catedră. Îşi caută cu disperare alt partener, cât mai avut, şi dă peste un semiimpotent (în scenariu) Justin Timberlake, de care te întrebi cum de a acceptat un rol atât de jalnic. Obsesia ei pare a fi cum să facă rost de 10.000 de dolari ca să-şi bage silicoane. E dispusă la toate mârşăviile, dar ce-i drept nu are o viaţă prea uşoară, pentru că o pândeşte la fiecare pas o perfecţionistă maniacă pe nume de cod Veveriţa. La ore, profa rea, dar bună rău, din perspectiva celor care au făcut castingul, se mulţumeşte să le pună filme la nesfârşit şi să doarmă cu capul pe catedră. Singurul lucru de reţinut ar fi faptul că peste Ocean există ceea ce se cheamă consilierul vocaţional, care n-ar strica deloc să se împământenească şi pe la noi, ca să aibă cu cine se sfătui adolescenţii nehotărâţi în privinţa carierei pe care s-o urmeze.
VA URMA
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
