Are o bluză care îi ține frig. E ciudat, ar fi putut spune că nu-i ține cald, dar nu: bluza îi ține frig. Mai are câteva haine care sunt frumoase, din materiale plăcute și care o îmbracă destul de bine. Nu îi țin nici frig, nici cald, dar nu le îmbracă. Le ține agățate pe umerașe, înghesuite printre cele mai puțin frumoase, dar care sunt cele care o îmbracă așa cum se simte ea atunci: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sunt zile în care se trezește dimineața, se vede în oglinda din baie și se gândește: ” Doamne, ce urâtă sunt!”.
Se simte bătrână, își numără toate ridurile, își caută altele noi și se uită cu tristețe la toate petele care i-au invadat fața în ultimii ani. Probabil că-n acele zile, mulți dintre cei cu care se întâlnește gândesc și ei:” Ce femeie urâtă!”
Are uneori gânduri care îi țin frig și o fac urâtă. În zilele în care este urâtă și are gândurile la fel e, în schimb, foarte harnică. De obicei, face munci pe care le amână multă vreme, treburi grele, murdare, plicitsitoare și pe care evită mereu să le facă. Încearcă să se facă utilă, dacă tot e urâtă. Rareori reușește pentru că trece din când în când prin fața oglinzii și se vede urâtă și îmbrăcată cu bluza care ține frig. Iar utilă nu se poate simți, pentru că oricum nu reușește să facă toate lucrurile amânate de-o vreme. Seara nu se demachiază, pentru că în astfel de zile nu se machiază. Nu-i place ce vede în oglindă. Se culcă cu speranța că a doua zi se trezește frumoasă.
Câțiva oameni din viața ei îi dau aceeași senzație. Îi țin frig. Nu poate compara oamenii cu hainele, dar poate compara senzațiile între ele. În zilele cu gânduri negre se întâlnește cu mulți dintre ei, de parcă ceilalți oameni ar fi dispărut de pe suprafața pământului. Primește vești proaste, vești care seamănă cu zilele cețoase și scurte din iernile geroase. Caută refugii în muncile amânate, își rupe unghiile printre buruienile din grădină și se gândește fără încetare la rostul ei. Sau la scopul ei. Sau la așteptări, care-i par brusc bizare și absurde.
Într-o astfel de zi a așezat printre plantele ei un far de jucărie. Un far micuț, roșu cu alb, care împrăștie o lumină rece, stârnind curiozitatea greierilor din iarbă. L-a așezat în locul ei preferat din curte și îl privește în tăcere. Se gândește la mare și își închipuie că farul ei nu este unul de jucărie. Aude valurile mării, pentru că zgomotul lor îl are bine întipărit în memorie. Ca și mirosul sărat și reflecția lunii în negrul lucios al apei. Simte nisipul umed și aspru sub tălpi, apa călâie care îi spală gândurile și aude în depărtare sirena unui vapor fantomă. Respiră adânc noaptea sărată și marină, își prinde o algă în părul nepieptănat și se gândește zâmbind: “Azi sunt urâta , dar măcar am imaginație!”.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
