-Sunt superstițioasă.
Ăsta era al treilea lucru pe care-l aflasem despre ea în mai puțin de un minut.
Primul a fost că picioarele ei, învelite în cei mai mulați pantaloni pe care i-am văzut vreodată, erau ca două pisici negre. Străbăteau cafeneaua în căutare prăzii, dar păreau și atente la fiecare mișcare din jur, parcă le pândea vreo primejdie. Apoi s-au destins. Rămăsese doar vânătoarea.
Și – tot asemenea unor feline care se respectă – după primii pași, se purtau de parcă toată camera era a lor și așteptau să li se împlinească dorințele. Poate chiar înainte de a le rosti. În fine, mieuna…
foto: alexmazilu.ro
Acum părea că dorința e cântul din copitele unui armăsar, al cărui ritm se adapta pașilor ei.
Al doilea lucru care mi-a atras atenția la ea au fost sânii. Rotunzi, pătrunzători, ca ochii unei zeități care îți cotrobăie prin suflet. Te hipnotizau când se legănau și te trezeau când se opreau și păreau că fixează pe altcineva, aflat sus, mult deasupra ta.
Acum superstițiile recunoscute nu făceau decât să întregească tabloul unei vrăjitoare gata să te ardă pe rug.
O remarcasem de când a intrat în cafenea. A ezitat la prag, dar a pășit cu dreptul. Apoi a ocolit cu dexteritate scara pusă de niște electricieni care schimbau becurile dintr-un panou care ne anunța beneficiile unei anumite cafele. Din prima clipă am știut că se va îndrepta spre masa mea. Nu, nu sunt vreun cuceritor, dar era singura masă cu un scaun liber, care să nu se afle în zona unde aproape sigur electricienii aveau să cadă.
S-a apropiat și pisicile negre au mârâit la mine, la privirea mea, de fapt, care voia să le mângâie.
S-a așezat și – după legănările prin care sânii ei s-au așezat comod în cuibarul privirii mele, abia gonită de la picioare – mi-a dat informația care a întregit tabloul:
-Sunt superstițioasă! Nu te deranjează, nu?
-Nu, și eu sunt și, nu te supăra, de aia mă deranjează că te-ai așezat la masa mea…
Ceva mișca în adâncul ei, căutând explicații. A zâmbit, semn că a găsit una acceptabilă pentru aroganța mea:
-Ah, e marți 13 și ți-e frică să începi, cum să spun, lucruri noi?
-Nu, doamnă (am subliniat cuvântul) teama mea e…
-Îți e teamă că e și Lună Nouă, vremea începuturilor și…
-Nu, doamnă, cred că femeile cu verighetă îmi poartă ghinion.
Aurul de la mâna ei a sclipit a înjurătură.
PS: Cu mici observații, pe care nu are rost să le enumăr aici, soacră-mea a fost de acord cu finalul.
Pe Alecu îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Gulliver în țara afinităților peiorative
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
