„Femeia care-şi tunde părul cade sub anatemă!“
„Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici băbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta este urâciune înainte Domnului Dumnezeu“ Deuteronom 22,5
Spre luare aminte: Cuvântul urâciune este un cuvânt foarte greu, căci este atribuit diavolului în primul rând. De aceea, cuvintele de mai sus din Sfânta Scriiptură să fie spre trezire pentru toate femeile din acest veac, care se îmbracă în haine bărbăteşti, căci se aseamănă cu diavolul şi dacă nu-şi schimbă comportarea sau îmbrăcămintea, se vor munci veşnic în iad.
„Dacă vreo femeie, din cauza unei aparente nevoințe, şi-ar tunde părul care (sic!) l-a lăsat Dumnezeu pentru amintirea supunerii, să fie anatema ca una ce calcă această poruncă.“ Canonul 17, Sinodul de la Ganagra (n.r. – Sinodul de la Gangra)
Spre luare aminte: Dacă pentru pricina duhovnicească femeia care-şi tunde părul cade sub anatemă, cu atât mai mult femeile din acest veac care îşi tund părul ca să fie după moda veacului, cad sub acest mare blestem – anatema. Şi cu mult mai mare este răul pentru femeile din ziua de astăzi, căci pe lângă faptul că-şi tund părul, se mai şi coafează şi vopsesc. Anatema se tâlcuieşte (n.r. – înseamnă) despărţire de Dumnezeu şi pogorâre de viu în iad (predare încă de viu în mâna diavolului).
Acest anunţ se află, potrivit jurnalistului Cătălin Prisăcariu, la intrarea dintr-un lăcaş de cult din nordul Moldovei. E chiar lângă un alt afiş care cheamă la o altă acţiune duhovnicească, poate mai importantă, adică încurajează donaţiile pentru construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. Sunt sigur că donatorii pot folosi şi spumă de păr, şi fixativ, dar asta e mai puţin important.
Un lucru e clar: acest anunţ, care nu este unic, duce inevitabil la opoziţii de conjunctură şi ironii nepoftite. Cele mai multe – în jurul eternei dezbateri care subliniază prăpastia dintre religie şi Biserică, cu toate infirmităţile acestei relaţii. Subiectul se pretează însă la ample reflecţii, iar sancţiunile instinctuale, poate uneori prea nervoase, sunt, măcar un pic, autolimitative.
Pe de altă parte, câteva întrebări tot e firesc să ne punem – doar suntem spirite libere –, chiar şi dacă nu avem la dispoziţie instrumentarul teologic necesar pentru a accesa profunzimile unor astfel de canoane. Până la urmă, nicio întâlnire sau încercare de întâlnire cu cele sfinte n-ar trebui să se reducă la execuţia oarbă a cutumelor de orice fel.
1. Să presupunem că există o femeie care primeşte fără rezerve că regulile de mai sus sunt oportune într-un loc precum Casa Domnului. E tipul pesoanei religioase, dar scutite de efortul minţii în relaţia cu divinitatea, care aprobă şi se supune oricărei porunci mai mult sau mai puţin divine. Îmi vine greu să-mi imaginez că există astăzi, în secolul XXI, la 10 iulie 2015, o doamnă care să nu-şi fi tuns niciodată părul. Mai mult, îmi vine greu să-mi imaginez o soţie de preot care să fi respectat întocmai Canonul 17, dar să păstrăm lupa asupra oaspeţilor şi să ne îndepărtăm mai repede de astfel de imagini.
Totuşi, din moment ce înviinţează neprecupeţit celor două norme, e clar că, în faţa afişului, această femeie, dacă ar exista, ar fi încercată de un sentiment de devalorizare şi culpabilizare. Or, cred cu sinceritate că un astfel de sentiment, mai ales când miza este pogorârea de viu în iad, fie o va îndepărta pe femeie de cele sfinte, fie o va transforma într-un credincios mecanizat. Evident, niciuna dintre variante nu e preferabilă. Nici de biserică, nici de femeie. În plus, dacă există cineva care merită o atât de teribilă anatemă, trebuie să fiţi de acord că această doamnă imaginată este ultima care ar trebui să o primească.
2. Dacă miza unor astfel de reguli este aceea de a veni în faţa Domnului într-o stare atât sufletească, dar mai ales trupească pură, atunci ar trebui să ne întrebăm ce presupune această responsabilitate. Cât de încremenite, cât adaptabile, cât de relevante sunt astfel de metode de a ne păstra curaţi în lumea de azi. În primul rând, cred că alăturarea celei de-a cincea cărţi a lui Moise cu hotărârile Sinodului din Gangra nu este, prin sine, oportună.
De pildă, tot în Cartea lui Moise (Deutoronom 21, 11-17), scrie „[…] Şi vei vedea printre robi femeie frumoasă la chip şi o vei iubi şi vei vrea s-o iei de soţie, s-o aduci în casa ta, să-şi tundă capul său, să-şi taie unghiile, să-şi dezbrace de pe ea haina sa de robie, să locuiască în casa ta şi să-şi plângă pe tatăl său şi pe mama sa timp de o lună; iar după aceea vei intra la ea, ca să fii bărbatul ei şi ea să-ţi fie femeie. Iar dacă ea în urmă nu-ţi va mai plăcea, să-i dai drumul să se ducă unde va vrea, dar să n-o vinzi pe argint şi să n-o prefaci în roabă, pentru că ai umilit-o. De va avea cineva două femei, una iubită şi una neiubită şi atât cea iubită cît şi cea neiubită îi vor naşte copii şi întâiul născut va fi al celei neiubite, acela, la împărţirea averii sale între fiii săi, nu poate să dea fiului femeii iubite întâietate înaintea fiului întâi-născut din cea neiubită, si să cunoască de întâi-născut pe fiul celei neiubite şi să-i dea acestuia parte îndoită din toate câte va avea, că acesta este pârga puterii lui şi al lui este dreptul de întâi-născut“.
Sunt foate multe lucruri în acest text în legătură cu care aş vrea să fiu lămurit. Totuşi, nu despre coerenţa dogmelor bisericeşti vorbesc. Ci, mai degrabă, despre ceea ce găsesc că e interpretare ţinând seama mai degrabă de litera decât de spiritul canonului.
În plus, Sinodul din Gangra, ţinut în anul 340!!!, condamnă, potrivit crestinortodox.ro, „practicile eustatiene, declarând, cu o moderaţie remarcabilă, că nu virginitatea este cea condamnată, ci numai dispreţuirea Nunţii; nu sărăcia, ci adunarea de averi necinstite; nu asceza, ci slava de sine ascunsă; nu evlavia personală, ci dispreţuirea Casei lui Dumnezeu“. Interpretările preoţilor din nordul Moldovei par puţin departe. Cu alte cuvinte, mai uşor de ceara de epilat pe treptele bisericii, înţelegem, dar în anumite condiţii: dacă nu execuţi cu habotnicie angajată poruncile administrative, nu-nseamnă neapărat că arzi de viu în iad.
3. Critica cea mai vehementă contrapune practicile bisericii „canoanelor“ legislative laice. Aşadar, din moment ce e discriminatoriu să refuzi (sau, în fine, să anatemizezi), pe baza motivelor expuse mai sus, prezenţa femeilor în Casa Domnului, biserica în speţă ar trebui să-şi armonizeze regulamentul cu prevederile în vigoare. Să nu mai anatemizeze şi gata.
Cred cu tărie că, de exemplu, Biserica lui Laurenţiu (s-o numim Adunarea lui Laurenţiu, ca să eliminăm confuziile), care funcţionează pe proprietate privată, se poate administra după bunul plac, câtă vreme nu-i pune în pericol pe apostolii săi. Dacă Laurenţiu zice, în regulamentul său, că doar bărbaţii musculoşi, de 1,85 m, cu capul ras şi cu cel puţin trei depozite în bănci elveţiene pot fi membrii Adunării, nu văd nicio problemă. Oricine nu e de acord regulile interne ale Adunării, să nu facă parte din Adunare. Până şi barurile îşi „rezervă dreptul de a-şi selecta clientela“. Situaţia aceasta poate exista însă doar în condiţiile în care Adunarea e independentă de orice potenţială intervenţie a unui regulator superior ca autoritate.
În cazul bisericii, inexistentul studiu de caz al Adunării nu mai are nicio valoare, pentru că BOR primeşte bani de la bugetul statului. Aşadar, e firesc ca bisericile să se supună legilor şi regulamentelor în vigoare. Coerciţiile din anunţ devin, aici, discriminatorii, deci ele trebuie eliminate (sau adaptate) de către instituţiile de control ale statului. Nu trebuie să înşirăm legi pentru a sublinia caracterul discriminatoriu al canoanelor. E de la sine înţeles, iar aici ne ajută foarte mult şi bunul-simţ. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ar putea avea destul de mult de lucru.
Dar cei mai mulţi dintre români sunt ortodocşi, ar putea spune cineva, deci dogmele creştine sunt reprezentative. Unii ar flutura, drept răspuns, problema tiraniei majorităţii în astfel de situaţii, dar poate că e exagerat. Chiar şi aşa, în cazul în care se impune un dress-code al creştinilor, n-ar fi de bun-simţ ca femeile care poartă pantaloni sau cele care îşi tund părul (deci femeile, în general), să aibă un loc cu batice şi şorţuri de împrumut? Totuşi, dacă ne întoarcem la comparaţia, poate neoportună, cu barurile care-şi selectează clientela, nu găsiţi c-ar fi măcar puţin nedrept dacă un ţigan n-ar fi lăsat să bea o cafea doar pentru că e ţigan?
Un prieten bun de la Centrul Cercetare în Etica Aplicată, de la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (singura instituţie din ţară unde se studiază discipline etice) spune că trebuie făcută distincţia dintre normele de etichetă în lăcaşe de cult şi regulile abuzive. De pildă, e acceptabil să n-ai voie să porţi o fustă transparentă. Dar nu se pot impune reguli care nu pot fi acomodate cu legile laice. Un cod de conduită al bunilor creştini trebuie neapărat evaluat din perspectivă social-laică, astfel încă să nu fie raportat doar la pasaje biblice.
Am întâlnit şi un exerciţiu de logică ambiţios: Textul e misandru, spune cineva. Motivul? Spune că femeile în pantaloni se aseamănă cu diavolul, deci sunt urâciuni. Potrivit acestui tip de raţionament, ideea nu e că femeile se aseamănă cu bărbatul şi, în logica homofobă tradiţională, ar putea stârni confuzie în ce priveşte apropierea întru procreare. E mai mult de atât: se aseamănă direct cu diavolul, deci bărbatul e diavol, deci nu mai are nicio şansă, deci doar femeile se pot mântui, însă numai cele cu sprâncenele stufoase. Dar asta e mai degrabă o glumă.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
