Și vor fi uitați. Așa cum se apropie de uitare băiețelul sfâșiat de câini în mijlocul unui oraș din România europeană. Așa cum trec în umbra timpului victimele accidentelor de circulație pe drumurile desfundate și prost marcate ale aceleiași Românii. Așa cum nu mai există copiii, tinerii și bătrânii ale căror vieți se pierd în spitalele românești prin lipsa de materiale și de dotări elementare. Așa cum dispar treptat din conștiința noastră victimele lui decembrie 1989 ori cele ale mineriadelor.
Și vor fi uitați. După ce vor fi știre, după ce vor fi subiect de mahala politică, după ce vor fi motiv de lacrimă ipocrită și motiv de promisiune goală pentru responsabilii din instituțiile publice. După ce se vor stoarce din viețile lor ultimul dram de intimitate, ultima fotografie, ultimul cuvânt scris. După ce le vor fi confiscate și disecate ultimele clipe, ultima respirație.
Aurelia Ion, studenta de 23 de ani, decedată în accidentul aviatic din 20 ianuarie, din Apuseni
Și vor fi uitați. Va fi uitată singurătatea suferinței și morții pe un pisc de munte înghețat în ceață. Va fi dat deoparte, încetul cu încetul, ridicolul și absurdul unei acțiuni de salvare pe jumătate avortate, cu autorități care se bat să apară la televizor, în timp ce – la locul dramei – se calcă pe degete într-o dezorganizare perfectă. Va fi trecută sub tăcere lipsă unui plan minimal, lipsă unor resurse minimale, lipsă unei omenii minimale. Iar cei care au făcut cu adevărat posibilă găsirea supraviețuitorilor – pădurari, salvamontiști, localnici - vor fi uitați și ei, pentru că, nu-i așa, nu ei sunt cei importanți.
Și vor fi uitați. Pentru că nu contează. Pentru că nu contăm. Pentru că ei au fost, iar noi suntem doar niște virgule în statisticile din dosare prăfuite. Pentru că singurele momente din existența noastră în care devenim vizibili și semnificativi sunt cele în care votăm. Pentru că permitem indolența, cinismul și nepăsarea. Pentru că, la urmă urmei, permitem și cultivăm uitarea.
Citiți aici și interviul luat doctorului Radu Zamfir în iunie 2018
Update 28 iulie, 2019, două zile după ce Alexandra, o fetiță de 15 ani a fost ucisă cu bestialitate cu concursul incompetenței structurilor statului român menite să ne apere… Alexandra n-a putut fi localizată la timp de STS, deși a sunat de trei ori la 112, iar polițiștii au stat la poarta locuinței criminalului așteptând să se facă ora 6 când le dădea dreptul să intre peste el un mandat de percheziție eliberat oricum cu nepermisă întârziere… Între timp au trecut aproape patru ani de la incendiul din Colectiv și nimeni n-a plătit pentru morțile evitabile și pentru suferințele neomenești prin care au trecut supraviețuitorii.
Update: Suntem în 20 ianuarie 2020 și încă nu știm de soarta Alexandrei, o glumă sinistră de judecată. 🙁
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
