Autogara din orașul acela închipuit, prăfuit și vetust era burdușită de călători. Arșița începuse brusc, după o ploaie cu furtună, iar curbura nevropată a vremii se citea pe chipurile tuturor. Unii păreau bucuroși, de-ți venea să te întrebi ce naiba îi mai poate bucura. O voce parcă îți șoptea să nu gândești așa, cu prea mare ușurință, la făcăturile necuratului. Spune „Doamne, păzește!”. Da.
„Bine că plouă!”, zicea o babă înfășurată într-un șal gros, pornită pe drumuri, de undeva dintr-un sat de munte. Autobuzele soseau pocnind din toate încheieturile. Deși noi, păreau vechi de când e lumea. „Românul nu știe să păstreze”, zicea tot baba. Aș fi numit-o altfel, dar tot ea mi-a spus că o bătrână e neputincioasă, o mătușă e femeia cu nepoți, iar o doamnă în vârstă stă la coadă la pensie. Ea cică nu e nici fără putere, nici nu are nepoți. De pensie nici nu poate fi vorba. „Sunt o babă verde, fără urmași. Nu am bani, dar mă tem de Dumnezeu”, a zis către mine, scuturând o batistă veche, îngălbenită și cârpită cu ață roșie. Baba tot căuta ceva într-o sacoșă mare și ruptă. Din când în când, molfăia o bucățică de pâine sau învârtea o bomboană cu mentă, și aceea veche, socoteam eu, după ambalajul decolorat și puțin rupt. Pe bănci erau și doamne în vârstă, cu buze subțiri, rujate cu roșu aprins și mirosind a parfum de lăcrămioare din bazar. „Dacă mai durează mult, o să vomit”, gândeam, cu capul gata să-mi cadă peste baba care se tot încheia la jacheta împletită. Să porți pe caniculă haină din lână tot e ceva! Cine știe ce ne mai așteaptă și pe noi, ăștia care tot timpul suntem în călduri! Vine un timp în viață doar pentru ghețuri – gândeam eu, tot ca să îmi omor așteptarea.
Toaleta nu era departe de noi, așa că îi puteam vedea pe cei care intrau și ieșeau, deși era clar că unii și-ar fi dorit intimitate. Unora nu le păsa. Că doar acolo e locul în care până și regele merge fără coroană. Când doamna îmbrăcată în verde a intrat în toaletă, lumea a întors capul brusc. Era o femeie foarte frumoasă și elegantă, rătăcită parcă din altă lume. „Ce faci, doamnă, te piși pe jos?”, s-a auzit glasul îngrijitoarei știrbe, care împărțea hârtia igienică, așa cum ai împărți biletele la loto sau buletinele de vot. Soarta. Urina se prelinsese pe sub ușa cabinei în care intrase femeia frumoasă, iar cei prezenți aveau pe față un zâmbet disprețuitor, pe care îl ai când vezi un om beat și murdar. Baba de lângă mine s-a ridicat și a mers spre cabină. Femeia a ieșit pășind dreaptă, cu capul sus, fără să spună vreun cuvânt. Baba a ajuns-o din urmă, le-am văzut vorbind, femeia s-a agățat o secundă de umărul babei și apoi s-a îndepărtat fără să privească înapoi. „Fire-ați ai dracului, cu parfumul vostru de lăcrimioare! Ce vă hliziți?”, a strigat baba către fețele cucernice, care își dădeau coate. Era singura din autogară cu judecata la ea. „Are zahăr mult în sânge, bre! Îi e rău! Grea boală. N-am avut decât o bomboană la mine”, a șoptit, așezându-se din nou lângă mine, adăugând: „Să nu râzi și să nu judeci pe nimeni, niciodată. Nu știi care îi este necazul”.
Pe babă am să o țin minte multă vreme. Când s-a urcat în autobuz, ne-a privit ca pe o adunătură de prostovani. Îmi pare rău că nu știu unde locuiește. I-aș fi trimis un sac de bomboane.
Pe Mălina o găsiţi întreagă aici şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Reacție la Macarena (Erika Isac)
Lecția privată la matematică: linia, linia!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
