Doina Ruști întreabă
O întreagă literatură despre bărbați cuceritori și despre suferința demnă a femeilor mă încurajează să pun următoarea întrebare doar pentru femei, mai mult ca să verific: Ce faci dacă nu te iubește? El este tot ceea ce ți-ai dorit. Dar îți spune cu franchețe că nu te vrea. Ce faci? Te retragi și suferi ca o limbă de câine pe timp de vară sau cucerești cu orice preț cetatea?
Răspund: Gabriela Gheorghișor, Nuami Dinescu, Adina Mocanu
Gabriela Gheorghişor
este lector la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova şi redactor la revista Ramuri. A publicat două cărţi de critică literară: Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii (2011) şi Monograme. Configurări ale prozei româneşti contemporane (2012). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Scrie cronici literare la revistele Ramuri şi România literară. Rareori, mai produce şi câte-un poem.
N-am fost niciodată într-o astfel de situaţie, dar pot răspunde la întrebare printr-un citat din “Pânza de păianjen” de Cella Serghi:
„Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.“
Prin urmare, dacă nu simt că un bărbat m-ar putea iubi, nu mă perpelesc de suferinţă, fiindcă nu cred decât într-o magie comună a dragostei. Intuiţia m-a condus întotdeauna spre acele cetăţi care, chiar de nu mi-au deschis imediat porţile, aveau înlăuntru o inimă ce mă ruga să nu plec. Nu fac parte din rândul femeilor care vor un bărbat „cu orice preţ“, sunt atât de orgolioasă, încât dacă un om mi-ar spune că nu mă vrea, i-aş întoarce spatele fără regrete. Şi nu m-aş retrage să-mi plâng de milă, ci, eventual, să mă uit la desene animate. 🙂
***
Nuami Dinescu
Actriță, autoarea cărții Eu nu sunt Tanța. Îi place să se definească astfel: ‘’Sunt un om care nu va înceta niciodată sa creadă că în viața asta există povești de iubire și oameni care se găsesc și rămân împreună pentru totdeauna.’’
Mă răsucesc pe călcâie și ies. Din cameră, din clădire, din viața lui. Ies. O să mă răsucesc artistic, elegant, cum am văzut eu în filme – creează impresie și-mi dă timp să nu-mi vadă lacrimile. Și inima făcută bucăți.
Nu mi-a spus nimeni, încă, niciodată așa ceva pentru că nu am dat ocazia, pentru că niciodată nu mă arunc într-un flirt dacă nu simt că și în el e ceva, acel ceva care îl face să nu mai plece din ochii mei. Pentru mine acolo e războiul, în priviri. Și tot acolo începe și armistițiul. Când e. Eu nu încep niciodată nimic, nici dacă crăp pe loc. Poate pentru că mereu am fost complexată de felul în care arăt, mereu am fost mică și grasă, oricât aș fi slăbit la 1, 55 nu ai cum să fii cu un cap peste mulțime. Nu știu dacă m-aș fi simțit mai confortabil să fi avut 43 de kg, să nu plece liftul cu mine. Și atunci am fost -și sînt – precaută. Nu mă arunc, nu risc să iau un semn de simpatie drept altceva.
Da, simțul meu de ridicol și penibil e în cel mai înalt punct și nu plec niciodată fără ele, indiferent unde sunt.
Nu mă bat să cuceresc cetatea cu orice preț. Daca cineva îți spune în față că nu te vrea, inima ți se face sloi în secunda următoare. De undeva, din străfunduri iese la lumină un fel de demnitate de care habar nu aveai, te îndrepți ca un suferind vindecat ca prin minune și savurezi, preț de câteva secunde, bucuria că nu te-a doborît. Că nu vede dezastrul din interior. Nu cred că e altă cale decât ieșirea din scenă. Poate i-aș trînti și ușa, dacă e casa lui, să-i cada tabloul de la intrare, să se spargă geamul. Așa, tot de impresie. Ce știu sigur este că cel care va regreta va fi el. Că a deschis gura, că a spus adevărul așa crud, că ea, nedorita, nu s-a luptat… să ce? Iubirea e dezarmare, e predare toată, e alinare, e adăpost . Lupta nu are ce căuta aici. Când îți spune că nu te vrea unul din noi doi e în relația greșită. Drum bun!
***
Adina Mocanu
profesoară de literatură comparată și cercetătoare în studii de gen la Universitatea din Barcelona.
Niciodată nu m-am gândit cum aş reacţiona în această situaţie. Chiar deloc. Probabil că aş fi un minut dezamăgită, un altul revoltată şi poate o jumătate de secundă m-aş gândi la răzbunare, dar după acest cocteil de gânduri, mi-aş face unul adevărat, un cocteil cu rom, ghimbir şi cocos. Șefa mea m-a înnebunit cu ghimbirul ăsta, zice că vindecă tot, ştie ea, că a încercat. Iar cocosul, yummi, îmi aduce aminte de savoarea aia de cocos ras de pe prăjiturile pe care le făcea mama când eram mică. Adevărul e că eu atunci când beau ceva, întotdeauna sunt veselă, aşa că pe el l-aş lăsa să plece, iar eu mi-aş pregăti un cocteil. Dragostea vine şi pleacă, iar vine şi iar pleacă, dar întotdeauna există cocteilul acela, acea profunzime a gândului care nu ne lăsă singuri.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Femeile mature vs femeile imature
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
