Ai fost într-o relație, cu toate bagajele sufletului. Ai iubit cât n-ai crezut că o poți face, ba chiar de la o vreme încolo cât pentru amândoi. Până când celălalt a plecat și ți-a lăsat plocon sentimentele încă vii. Ale tale. S-a dus la un “mai bine”, cu altcineva sau de unul singur. Oricât de neadevărat se va dovedi el în timp, pe tine nu te poate încălzi dezamăgirea lui, înțelepțirea lui de mai târziu. Tu ai rămas acum cu o dragoste pe care nu mai ai cui să i-o arăți, cui să i-o dăruiești, o dragoste din cele mai rele soiuri – cea neîmpărtășită. De ce te-a părăsit, unde e toată dragostea aia ce părea că are resurse pentru două vieți, ce s-a întâmplat cu jurămintele de iubire eternă, cum adică să prefere singurătatea, la ce să mai reflecteze? Tu ai nevoie de iubire ca de aer, ai vrut povestea întreagă, nu frânturi din ea. Te uiți în jur și deși vezi că aproape nimeni n-o primește, că iubirile împlinite sunt tot mai rare, tu tot nu te poți vindeca de această nevoie. Ce faci cu restul de iubire după ce ai fost părăsită, aceasta-i întrebarea.
Am să vă povestesc cum s-au descurcat două dintre prietenele mele. Amândouă, părăsite când încă iubeau și care nu se puteau dezlipi afectiv de foștii iubiți. Una, și înșelată pe deasupra, din timpul relației. Cealaltă, nu, că la ea a fost cu “ar fi mai bine să ne despărțim o vreme, să-mi lămuresc niște lucruri, și mai vedem”.
Iubirea rămasă plocon Elenei după despărțire a “evoluat” dureros spre opusul ei, indiferența. I-a luat cam doi ani să metabolizeze trădarea și să-și reconstruiască încrederea în ea. L-a urât întâi cu patimă, a fost apoi furioasă pe prostia ei. Imediat după despărțire, era parcă mai prezent în gândurile ei ca atunci când erau împreună. Orice făcea, Alexandru cel mic (fusese mare cât erau împreună) era acolo, ca o hologramă ce nu voia să dispară. Treptat, a înțeles că toate etapele erau parte din metamorfozarea iubirii în indiferență, nu în ură. Și a știut că s-a vindecat când chiar l-a întâlnit în carne și oase, întâmplător, și mușchiul inimii n-a tresărit ca altădată. Și-a văzut, neperturbat, de bătăile obișnuite ca atunci când ochii nu-i semnalează nici bucurie, nici pericol. Tot în ziua aia a dispărut și holograma…
Ada s-a trezit singură cu toate întrebările și nesiguranțele date de retragerea iubitului într-o meditație solitară. Nu l-a crezut o secundă, dar l-a lăsat să plece fără scene. A fost foarte practică: a luat răul cel mai mare în calcul – că el n-o mai iubește de fapt și nu se va mai întoarce -, i-a respectat dorința – nu l-a căutat – și cu toată frustrarea că nu mai avea cum să-și manifeste iubirea, nu și-a negat-o. A trăit anaerob cumva, fără oxigenul dragostei împărtășite, dar și-a hrănit partea ei cu o pasiune mai veche, abandonată: pictura. Și în tot timpul ăla s-a analizat retroactiv. Toate crizele, mai mari sau mai mici, trecute prin filtrul toleranței, al îngăduinței față de amândoi, nu doar față de ea, își pierdeau gravitatea, însemnătatea, puterea. Se descurca foarte bine și cu dorul irepresibil câteodată. Și a făcut ce nu putuse niciodată până atunci: i-a dat timp, i-a dat spațiu. Le-a înțeles rostul. Le-a trăit bucuria. Eu, una, simt că cei doi sunt foarte aproape de a se reîntregi. El a căutat-o ieri, după cinci luni. “La cât termini programul, azi? Trec să te iau, să mergem acasă.” Foarte sigur pe el, băiatul acesta, Doru. 🙂
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
