Ai aşteptat o vreme să te vindeci şi ai crezut chiar că ai reuşit. Ce-i drept, faptul că nu v-aţi mai văzut de la despărţire a ajutat mult să îţi lase impresia că eşti bine. Dar apoi, vă revedeţi şi simţi că îţi creşte pulsul, inima o ia razna şi vrei să sari să-l săruţi, să-l întrebi ce mai face, să îi spui că, de fapt, îţi e dor şi că nu a trecut nicio zi fără să te gândeşti la el. Dar zâmbeşti şi te porţi normal. Îţi simţi lacrimile cum vor să înceapă să curgă, dar te angajezi în discuţiile din jur şi te porţi normal, nimic exagerat. În tot timpul acesta eşti însă conştientă de prezenţa lui, la câţiva metri de tine. Când te ridici de pe scaun, vrei doar să te duci către el şi să-l săruţi. Te abţii, te îndrepţi în cealaltă direcţie. Asculţi atent la ce spune sau ar putea spune (de parcă ar putea din moment în moment să te cheme). Te bucuri că, deşi oamenii din jur ştiu că aţi fost o vreme împreună, nimeni nu face referire la acest lucru. Dar tu ştii şi îţi doreşti să ştii oare cum te vede el acum, ce gândeşte despre tine, oare şi el vrea să te mai sărute. Desigur că nu, dacă era aşa, nu eraţi doi străini la o masa plină de oameni cunoscuţi.
Se spune că timpul vindecă tot şi ştiu că aşa trebuie să fie, dar nu ştii niciodată cât timp trebuie să treacă ca să nu îţi mai doreşti atingerea lui de fiecare dată când sunteţi aproape din întâmplare. Nu ştii ce să faci când ajungi iar singură acasă şi vrei să urli, vrei să treacă.
La puţină vreme după ce el a plecat de la acea masă, un prieten m-a întrebat ce-mi lipseşte şi m-a îndemnat să o spun cu voce tare pentru a conştientiza şi pentru a face cumva ca acel lucru să se întâmple. Nu am putut să-i zic. Mă gândeam la el la fiecare întrebare despre „Ce îți doreşti?”, „Ce îţi lipseşte?”. Apoi a venit întrebarea „Cum poţi să faci să obţii?”. Ştiu că nu ai cum dacă eşti, de fapt, în război cu tine şi el a plecat de mult. Iar singurul lucru la care mă puteam gândi era această întrebare obsedantă: „Ce faci când nu trece?”
Întrebarea nu aparţine unui om care crede că mai e vreo şansă să revină la „doi”, ci unei persoane care ştie că totul e încheiat şi totuşi nu ştie cum să se vindece. Amintirile sunt ale noastre, nu ni le ia nimeni, dar şi depresiile, tristeţea, durerea sunt la fel. Eşti singurul responsabil de starea ta de bine, nimeni nu are răspunsurile pentru tine, nimeni nu poate să îţi „ia” suferinţa şi să o facă să dispară. Dar întrebi aşa, în gol, ca o moară stricată, poate te loveşte inspiraţia şi afli răspunsul corect: „Ce faci când nu trece?”
Guest post by Loredana Panait
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.