Societatea este o mare junglă în care cel mai puternic are întotdeauna câştig de cauză, indiferent de partea cui este dreptatea. Iar asta se observă şi la nivel „micro”, cum ar fi colectivităţile de copii.
Sunt bulversată de accentuata agresiune a băieţilor de 7-8 ani. De-abia scăpaţi de sub supravegherea maternă sau a educatoarelor de grădiniţă, proaspeţii elevi încep să-şi facă propriile legi şi ierarhii bazate pe forţă. Când unul dintre ei este mai retras, mai modest, mai timid sau mai firav devine automat ţinta bătăilor de joc şi a atacurilor în grup. Şi atunci, ce să-l înveţi pe copilul tău?
Desigur, că nu trebuie să se bată, să nu răspundă provocărilor, să evite conflictele, să se comporte corect şi civilizat în orice împrejurare şi cu absolut toată lumea, fie adult sau copil, indiferent în ce relaţii de „putere” se află cu acea persoană. Şi dacă exact copilul tău este victima a unui copil agresiv sau a unui grup de copii pentru care „bătaia” este o distracţie fără concurenţă? Ce trebuie să ştie copilul tău? Dacă se apară, devine şi el, la rândul lui, bătăuş. Dacă fuge, este un laş care va avea parte, cu siguranţă şi cât de curând, de un tratament similar. Dacă cere ajutorul învăţătorilor/profesorilor este un pârâcios, incapabil să-şi rezolve singur „problemele”. Şi atunci, ca părinte, ce trebuie oare să-l înveţi pe copil tău să facă în asemenea situaţii?
Dacă în junglă toate agresivităţile au o justificare legată de necesităţi primare (foame, siguranţă, împerechere etc), în „jungla” noastră violenţa este, de multe ori, gratuită. Din „plăcere”. Ne învăţăm copiii despre ce frumoasă este viaţa, dar cum le explicăm, în contextul „frumuseţii”, această problemă cu care se vor mai confrunta, din păcate, cel puţin până la o anumită vârstă? (şi care, din păcate, nu va fi singura…)
Fiul meu cel mare se găseşte de ceva timp într-o astfel de situaţie în care alţi colegi „se organizează” pentru a-l „ataca”. Cu pumii, picioarele, îi aruncă ghiozdanul sau alte obiecte de îmbrăcăminte, îl împing. Am stat de vorbă de părinţii unora dintre copii, am vorbit cu învăţătorii şi cu alţi adulţi responsabili pentru o parte din timpul pe care copiii şi-l petrec în afara casei. Şi, totuşi, situaţia nu se modifică, mai ales că sunt şi părinţi care refuză să admită că fiii lor au probleme comportamentale, refuzând să ia măsuri în acest sens (spun „fiii” pentru că aceste aspecte sunt preponderent tipice băieţilor). Mă îngrozesc însă când mă gândesc că ăsta este numai startul şi că natura problemelor este mult mai variată (cum spuneam) şi, ceea ce este mai grav, că debutează mult prea devreme.
Voi, ca părinţi, vă confruntaţi deja cu asemenea situaţii? Și cum reacţionaţi?
Pe Cristina o găseşti şi aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
