În tumultul de schimbări deloc prietenoase, iau pe grabă din coșul de gunoi exemplarele unui contract de credit expirat, las pe fundal Yasmin Levy, resping apelurile de la “omul meu” și încep să scriu cu un creion, obosit și el de atâta nescris și neiubit.
Îmi implor în gând temerile să-mi fie controlabile, icoana din raft – prietenă, melodia – mângâiere, covorul din cameră să-mi fie așternut așa cum mi-a fost în toate acele nopți în care parcă destinul îmi era potrivnic.
Toate schimbările importante din viață mi-au dat curaj și putere să scriu, să fac un pas în spate și să-mi analizez emoțiile, să-mi ademenesc demonii pentru a-mi face ușoară plecarea. Plecarea din spații și din relații dăunătoare.
Peste câteva săptămâni urmează să-mi părăsesc apartamentul, acest apartament mic, cu draperii turcoaz, cu dimineți de primăvară în care îmi promiteam că această culoare o voi mai revedea următoarea vară, într-o cameră de hotel, de pe o plajă din Grecia, acest apartament cumpărat cu atâtea renunțări și reorganizări financiare.
Au fost 5 ani așa cum nu mi-aș fi imaginat, dar încep…
Îmi schimb pozele din ramă, acele poze pe care niciodată nu le-am privit suficient, însingurându-mă tot mai mult de acele chipuri tinere ale părinților, aducătoarea de speranță și șansă, iar treptat le înlocuiesc cu imagini neutre ca toată existența mea.
Îmi așez cărțile în cutii, așa cum mi-am așezat acești cinci ani toate experiențele în cuști închise și sigilate, le înlocuiesc cu stative de flori de plastic, așa cum mi-au fost toate iubirile trăite și netrăite, toate bolile date celor dragi, toate prieteniile consumate.
Îmi strâng toate parfumurile pe care oricum le-am lăsat într-un colț din raft, să se aștearnă praful, așa cum mi-am lăsat toate planurile și visurile în rafturi compartimentate, la secțiunea “Pentru mai târziu”.
Îmi strâng toate fardurile, care oricum nu au avut puterea să-mi acopere cearcănele și durerile nopților nedormite.
Îmi strâng puținele icoane și gândurile, îmi strâng neputințele de a mă încrede complet în Divinitate, dar icoana cu Sfântul ocrotitor mă hotărăsc să o las ultima pentru împachetat; îl simt că îmi zâmbește prietenos așa cum îl simțeam in fiecare noapte că stă ghemuit lângă mine. A stat și lângă mama la fiecare ședință de chimioterapie, a stat și la accidentul rutier. Uneori, îmi place să cred că stă lângă mine chiar și când ascult o melodie pe repeat o zi, două, o săptămână.
Îmi golesc dulapurile, aceste spații prietenoase, aceste “brațe” capabile să-mi liniștească dorința de plecare, îmi strâng hainele de vară… ahhh, acea vară!
Nu ne învață nimeni cum să renunțăm la spații și locuri care ne-au fost cândva proprietate, deși nu le-am simțit niciodată ale noastre; la oameni e ușor diferit…ei nu ne sunt proprietăți, dar parcă, totuși, ne dorim să-i simțim ai noștri.
Mai e veioza mare din colț, o studiez atent, realizez că nu mi-a luminat calea și decid să o las viitorului proprietar, în speranța că lumina ei va fi totuși călăuzitoarea cuiva.
Sunt toate lucrurile pe care le strâng, las în urmă un spațiu de la care am avut așteptări nerealiste, strâng exact lucrurile personale la care nu aș renunța niciodată și oriunde m-aș duce, ele îmi vor fi bagaj de mână. Bagajul de cală, cel greu, solid este deja la bordul unui avion care mă va duce probabil într-un loc mai prietenos.
Cu toate posibilele doruri pentru apartamentul 5 și recunoștință,
Alexandra
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Parfumurile arăbești actuale: născute în Orient, educate în Europa
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
