Ce facem cu foștii

Cred că nevoia de asemenea subiect e mai degrabă stringentă, decât întâmplătoare. Pentru că noi, FEMEILE, pășim cu dreptul în relații și ieșim cu stângul (și pe deasupra și fracturat!). Și mai presus de orice, pentru că greșelile, dacă nu devin pietre de hotar, degeaba ne împiedicăm de ele.

Ne îndrăgostim nebunește, ne dăruim adolescentin, iubim matur și suferim divin. Cam acesta e tiparul fiecărei relații de FEMEIE programată de părinți să fie ”adevărată”. Mama ne-a spus că sexul fără iubire e pentru desfrânate, tata ne-a convins că dragostea face cel mai satisfăcător sex și că între aceste două hotare, Dumnezeu nu are ce căuta. Căci El ar strica toată treaba, cu rațiunea și plata păcatului! Și-atunci ne aruncăm în valuri despre care tot ce știm e culoarea și fascinația.

Ca orice copil-femeie, marea (de emoții) ne ia ochii pentru că ne promite imensitatea și magia. Ca orice FEMEIE, marea nu e pentru plajă, bronz și cuceriri, ci pentru trăire dincolo de rațiune. Dar când ne avântăm în valuri fără să ne intereseze pericolul (și chiar de-l știm, dorința de a trăi e mai puternică decât precauția!), nimic din ceea ce e uman nu trece dincolo de mal, iar ce e divin se avântă cu noi.

Iubim. Dăruim muțește, și de o facem vorbind, e pe o altă limbă decât cea pământească. Și ne-nțelege numai EL, bărbatul-înger, trimis să ne salveze, culmea, aruncându-ne în neant. Un fel de Lucifer pe care îl urmăm pentru simplul TE IUBESC promis. În orice mare sunt salvamari. Dar când te arunci pentru a trăi divin, nu strigi după ajutor. Ești sigură că EL nu ar lăsa vreodată să te îneci. Ar face orice să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți, chiar de asta ar însemna să bea toată apa. Și să rămâneți doar voi doi, și lumea înmărmurită să privească de pe mal minunea.

Iubim. Atemporal și limitat de infinit. Ne riscăm viața pentru plăcerea riscului, nu pentru siguranța victoriei. Victoria e magia, dacă e să fie, dacă nu, e doar adâncimea riscului. Și-n fond, EL sigur nu ne-ar lăsa să riscăm dacă ar ști că există cea mai mică probabilitate să… (naivitatea noastră nu poate vedea decât visul, nu și contextul!)

Și cum mereu se întâmplă să ne sufocăm, EL face realmente ORICE pentru noi, dar acest orice nu poate depăși o vizită la patul de spital pe care am ajuns riscând pentru doi, un ÎMI PARE RĂU între două coșmaruri ale noastre sau un ”Ești o femeie extraordinară, vei fi fericită cu un bărbat care te va iubi. Meriți!”

Nu (mai) există nici un TE IUBESC în această ecuație. Și restul… devine istorie. După ce-a ajuns din ESTE, în A FOST, penița noastră scrie de fapt un scenariu absurd, terminat cu întrebarea, la fel de absurdă: ”Ce facem cu EI?” Nu vă spun AR TREBUI, vă spun HAIDEȚI SĂ FACEM!, căci nici un viitor nu se scrie fără prezent!

*să-i iertăm. Că au făcut cu intenție sau nu, din greșelile lor am învățat în primul rând cum să nu (mai) greșim noi!

*să le mulțumim. Oricât de lipsită de demnitate ar părea decizia asta, e de fapt cea mai demnă. Mulțumește-i pentru lecțiile pe care ți le-a predat prin indiferența lui, prin minciună, prin jigniri, prin înșelări, acuze, nedreptăți și lipsă de respect. Din ele ai învățat să nu mai cumperi doar după culoare și magie. Iar când prețul pe care l-ai plătit pentru acest fost este lacrima ta, cere, înainte să cumperi, o mostră de EL. Dovada e singura care dacă te duce pe un pat de spital, măcar o face fără să-ți pierzi demnitatea!

 *să le păstrăm amintirea vie. Moartea ei nu va face decât să ne întoarcă peste timp în brațele lor, uitând că acolo a fost amăgire.

 *să-i respectăm. Pentru fiecare gest făcut de ei în trecut, din convingere sau ”degeaba”, respectul naște respect. Nu al lor pentru noi, ci al nostru pentru propriul suflet.

*să-i ajutăm. Aflați la ananghie, vreodată, să le întindem mâna. Salvarea vine din iubire, din Dumnezeu și din Cuvânt. N-am fi nimic dacă le-am întoarce spatele sau i-am vizita la spitalul la care ne-au vizitat ei.

*să-i privim în ochi! Iubirea adevărată are CURAJ! Se mândrește cu ceea ce este, spre a deveni mai mult decât e în prezent. Iar ochii lor ne reflectă pe noi, cele ce i-am iubit fără foloase.

 *să-i întărim prin exemplul personal. Chiar dacă ochii noștri au fost sau încă sunt scăldați în lacrimi, exemplul puterii de a-ți recunoaște durerea e mai presus decât orgoliul de a arunca în ei cu vorbe.

*să-i purtăm în rugăciunile în care îi purtam și când adormeam în brațele lor. Minunile există și când am plecat de acolo, Dumnezeu le continuă în viața lor dacă le-am cerut atunci cu toată forța iubirii noastre. Dumnezeu împlinește rugile femeii care cere cu tot cugetul ei!

 *să-i vorbim de bine sau să nu-i vorbim deloc. Să dăm oamenilor ca răspuns la întrebările ”de ce despărțirea?”, un simplu zâmbet. Detaliile nu schimbă cu nimic deznodământul. Tragedia rămâne chiar dacă i-ai dat înfățișare de revoltă.

*să nu-i căutăm! Căci răscolirea nu ajută la nimic. E amăgire curată sau deziluzie.

Și nu uitați, “unul din cele mai fericite momente din viață este acela când găsești curajul de a pleca de lângă ceea ce nu poți schimba”!