Ce scriu nu-i despre petreceri, vieţi irosite printre cearşafuri de-mprumut şi nici nu miroase a brad şi cozonaci. Cine doreşte poate schimba pagina…
Zilele astea trec mai greu ca niciodată pe lângă Cimitirul Eroilor Revoluţiei, răspund cu greu aceleiaşi întrebări rostită de omul curios de 5 ani pentru care moartea nu-i compatibilă cu tinereţea, iar vârsta finalului trebuie obligatoriu să fie la o vârstă dincolo de care el nu mai poate număra. Ştie de acum, deşi e mic, că cineva va duce dorul altcuiva şi doare…
Îs născută-n ’83. Revoluţia m-a surprins cocoţată pe plapuma bunicilor, apoi cu urechile ciulite la discuţiile veşnic în şoaptă dintre ai mei, când tata se-ntorcea de la serviciu şi se temeau să nu plece… unde? Nu ştiu… probabil unde-au mai căzut şi alţii. Apoi teama bunicii cu care se îndrepta spre mine pe potecuţa de lângă gard în timp ce eu veneam ţopăind cu pâinea-ntr-o mână şi două tancuri ţineau pasul cu mine pe şoseaua ce leagă un oraş mic de provincie de singura autostradă a vremii… Imaginea alb-negru a unei femei doborâte de gloanţe pe caldarâm lângă puiul ei, ucis şi el… m-am uitat pe furiş, printre degete, deşi părinteşte, să-mi protejeze sufletul, tata mi-a acoperit ochii cu mâna când imaginile cumplite rulau la tv ca dintr-o altă lume… Curiozitatea de copil a săpat în mine o amintire pe care nu pot şi nici nu vreau s-o uit… multă vreme am crezut că mi s-a părut, până când, adult fiind am revăzut-o într-un reportaj… am plâns.
Mi-e greu să privesc ordinea cimitirului fără să simt că mă îneacă ceva… Nu i-am văzut, nu i-am cunoscut… le văd crucile, sunt multe, aproape identice ca şi sufletele lor şi motivul pentru care zac la nişte metri sub pământ.
Mă copleşeşte imaginea părinţilor rămaşi atât de goi în lipsa lor…
Pentru fiecare dintre noi, unul a murit cu speranţa într-un viitor ce nu le va mai aparţine niciodată, dar pe care ni l-au dăruit cu preţul tinereţii lor.
Noi ce facem cu el şi ce facem cu ei?! Ne aducem aminte o zi, două, zece într-un an, îi numim eroi şi numim staţii de metrou şi cartiere după ei, şi-i uităm în cimitir. Considerăm cel puţin desuet să purtăm cu noi, să ne marcăm conştiinţa personală cu un trecut pe care mulţi nu l-am simţit, dar pe care-l avem fiecare dintre noi. Negăm, ne dezicem de suferinţă, ne amputăm sufletele şi rădăcinile copiilor noştri.
Ne bucurăm când umplem coşul la hipermarket, când purtăm haine branduite, când ne facem planuri pentru vacanţe în lumile altora. Lumea nostră ce are? Suferă de absenţă… absenţa noastră din ea. Construim cu stomacul, cu ochii şi aproape niciodată cu sufletul. Altfel am purta sfinţenia trecutului, ne-am păstra identitatea, nu ne-am mai vinde pe câţiva galbeni, am aprecia simplitatea şi naturaleţea ei, şi nu ne-am mai hlizi tâmp în vitrinele celor ce-au aflat că nimic nu durează dacă nu-ţi accepţi şi preţuieşti trecutul şi trupurile frânte ale celor ce ne-au sprijinit zilele şi viitorul de azi…
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
