M-am delectat azi, la o cafea sorbită sub un cireș sălbatic, cu un text savuros despre necesitatea acțiunii punctuale și recompensele simțurilor, trimis de o prietenă. Ar putea fi și o încercare de a explica sentimentul de gol lăuntric pe care ni-l lasă activitățile derizorii, cu un conținut mare de virtual, de multe ori proporțional cu dorința noastră de a le considera consistente și folositoare. Munca de birou, între e-mailuri care nu se lasă mângâiate și desfășurătoare despre care mai bine nu ne gândim cui folosesc, spune autorul, produce un vid al însăși esenței omului din noi, căruia îi lipsesc atingerea, inhalarea, degustarea, explorarea multiplă și imediată a rodului creativității sale. Să gândești imaginea unui obiect e cu totul altceva decât să-l produci, să-i intri în măruntaie și să le faci să palpite.
M-am gândit la o bună prietenă, de meserie producător de televiziune, care a abandonat brusc media pentru un an sabatic petrecut în ușa cuptorului, preparând plăcinte – și care acum o săptămână îmi povestea cu mare bucurie că va găti din nou în cadrul unui proiect aparținând unui cunoscut, deși a revenit de ceva vreme în televiziune. M-am gândit la autostopistul Tomi Astikainen, cu un master în administarrea afacerilor, care și-a făcut cadou casa și mașina contra unei vieți de nomad din care banii au dispărut. La călătorul pedestru Mihai Tufă, care a pornit în jurul lumii pentru că fugea de cel care se pregătea să fie, ajungând să pășească acum spre el însuși. M-am gândit la atâția oameni pe care îi cunosc și care și-au abandonat orgoliul de a „fi cineva” pentru recompensa lui „a face ceva”. Anca, de pildă, produce niște bijuterii superbe. În plăcintele Mihaelei aproape că guști plăcerea cu care le face. Liana găsește satisfacții inegalabile în proiecte non-profit prin care plantează pomi și încearcă să curețe România de deșeuri, deși uneori îi lipsesc banii de buzunar. Îmi amintesc sentimentul pe care îl aveam când pictam (pentru că n-am mai pictat de mult): o liniște profundă, în care eram atât de eu însămi încât nici nu mai aveam nevoie să mă gândesc la asta.
Gluma cu femeia care se apucă să facă ordine și curățenie prin casă când e profund nemulțumită, furioasă sau frustrată are explicația ei. Pe vremurile de studenție întru jurnalism și publicitate, m-a frapat un studiu din care reieșea că în a face prăjituri mocnește nevoia maternității. În gestul de a curăți locul, de a-l ordona se ascunde sau se relevă criza care spune: ceva nu-i în regulă, am adunat prea mult gunoi. Spălatul vaselor are și el o componentă puternic exorcizantă, ca orice activitate care te aduce în prezent, în contact iminent cu ceea ce este. Pentru că nu există niciun moment în care nu se petrece nimic.
Altfel, am trăi din gesturi duse până la jumătate, și sentimentul de a fi doar o rotiță într-un angrenaj imens și lipsit de sens e atât de copleșitor încât cere un strigăt de revoltă, închiderea cercului lui „eu sunt” printr-un act personal, de reconectare la realitatea imediată, proximă. Imersiunea în prezent e ca o baie într-o cascadă rece, pe o zi toridă. Puțin șocantă, consistent gratificantă. A face ceva cu mâinile tale (da, inclusiv acel lucru) este un act renovator, o împrospătare și o re-setare a unei percepții plecate la pescuit în ape tulburi, ceea ce dovedește că ultima instanță care ne judecă suntem noi înșine. Un cititor al articolului din HBR comenta: „Încă mai râd! Așa se explică de ce mă plictiseam atât de tare în anii când am lucrat în marketing. Să faci broșuri era o tortură. Acum înțeleg de ce ne amuza să inventăm lucruri – era unul din lucrurile bune din marketing.”
Spun toate astea ca să-mi fac în primul rând mie însămi curaj. Un scriitor pe care îl consider genial, Douglas Adams, definea evoluția unei civilizații prin trei etape. Prima – ce mâncăm? A doua – cum mâncăm? A treia – unde luăm azi dejunul? Rafinamentul steril al gândirii poate duce la astfel de acrobații hazoase. Ca de altfel orice rafinament, limitează artificial oportunitățile altfel disponibile oriunde. De curând cineva cu care stăteam de vorbă se întreba, retoric, cine e mai fericit: cel care așteaptă câte un an ca să se ducă în excursia îndelung planificată, sau cel care izbucnește în lacrimi de bucurie pentru că a trăit câte un moment intens și greu de explicat altcuiva, în zile ca oricare alta?
Mâinile noastre cu degete opozabile, mândria oricărui sapiens de la începuturi și invidia oricărei primate, și-au redus pentru mulți utilizarea la activitatea de a tasta sau a împinge secvențe pe touch-screen– unde nici nu-i așa nevoie de degetul mare, putând să apeși tasta de pauză între cuvinte și cu altul. Dar mai e ceva aici. Ceva atât de simplu și evident încât eu, pentru că îmi umblă prea multe gânduri-imagini prin cap, nu mai văd acum. Poate ar trebui să întrebăm un copil.
Citiţi şi
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Transformă-ți spațiul culinar într-un loc de vis: 10 IDEI de amenajare a bucătăriei
Stâlciri de nume auzite pe la show-urile de gătit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
