Acum câţiva ani, mă uitam cu o fascinaţie amestecată cu oroare la o emisiune de modă, un fel de reality show, cred că se numea Fashion Police. Un tip şi-o tipă care presupun că erau foarte la zi cu moda (luminaţi-mă şi pe mine, vă rog: se spune „în tendinţe” sau cum e cool?) o îndrumau pe o nefericită cum să-şi schimbe lookul, o duceau la machiat, tuns şi frezat, îi dădeau bani pentru haine noi (întâi i le aruncau pe alea vechi, după ce se delectau întâi să facă mişto de ele). Tipa nasoală respectivă ajungea în emisiune după ce o recomandau prietenii şi rudele către moderatorii deştepţi şi pricepuţi.
Ei bine, în 9 cazuri din 10 mie mi se părea că nasoala arăta mult mai bine în propriile-i haine nasoale de la început. S-ar putea să avem concepţii total diferite despre ce înseamnă să arăţi bine, eu şi moderatorii cool. Mie mi se pare că e foaaaarte bine să-ţi fie jenă de corpul tău, de exemplu, dacă eşti grasă, şi să-i ascunzi „curbele” alea cât poţi mai mult, lor li se părea că nuuu, trebuie să te mândreşti cu formele tale. Toţi avem defecte şi toţi ne ruşinăm de unele dintre ele, iar de altele ne auto-amuzăm. Da’ de ce să le scoţi altora ochii cu defectele de care până şi ţie îţi vine să te ruşinezi? Nu e frumos să fii grasă şi punct. E aiurea, e urât, e jenant, e deprimant, e toate astea şi încă ceva pe deasupra. Bine, nici să umbli cu un cort pe tine care să încurce lumea în autobuz, dar nici să te strângi în bluze mulate sau să insişti cu penibila aia de centură plasată strategic în punctul cel mai subţire al siluetei tale, că n-am văzut nici măcar un caz în care grăsuna astfel încinsă să nu pară disperată. Pe bune.
Şi, orişicât, e mult mai rău să fii proastă decât să fii grasă. Sau să fii ţâfnoasă, acră, miorlăită, protocolară de parcă ai avea un băţ în fund sau băgăcioasă ca o spărgătoare de seminţe în uşa blocului. De fapt, cred că sunt vreo sută (cel puţin) de defecte mai grave şi mai ruşinoase decât să fii grasă, dar asta nu înseamnă că grăsimea nu rămâne un defect pe care frumos ar fi să nu-l fluturi cu un aplomb exagerat în ochii bieţilor oameni nevinovaţi cu care te întâlneşti. O spun în calitatea mea de femeie care a renunţat să-şi mai bată capul cu diete şi asta se cam vede. Dar, Doamne, e prea greu s-o ţii cu dietele întruna, la un moment dat poţi să renunţi şi viaţa e mult mai frumoasă (bine, să nu fie ceva patologic, totuşi). Numai că acceptarea propriului corp ar trebui să vină la pachet şi cu acceptarea limitărilor de garderobă sau de look pe care propriul corp ţi le impune. Ce, e sfârşitul lumii dacă nu eşti sexy? Cad planetele de pe orbite, se dereglează polii magnetici dacă o mamă poartă blugi „de mamă”, dacă o grasă poartă pulovere largi, dacă o tocilară se îmbracă în hanorac şi se încalţă cu sandale extra-plate? Păi, o mamă e o mamă şi poate liniştită să arate ca o mamă, nu? Mult mai bine decât să arate a secretară disperată, îmi închipui. O grasă poate să arate ca şi cum i-ar fi jenă de greutatea ei (ceea ce garantat 99,99 % e adevărat), nu? Decât a toantă agresivă? O tocilară ar fi bine să arate ca o tocilară dacă asta vrea ea să comunice despre propria-i persoană. De ce să arăţi ca o piţi stresată dacă nu eşti o piţi stresată?
Cel mai sinistru caz de transformare sexy pe care mi-l aduc aminte e al unei tipe de culoare, scundă şi grasă. Ea, săraca, purta mereu o bandană pe cap, pantaloni confortabili şi tricouri unisex, hanorace jemanfişiste – pe cuvântul meu de onoare că arăta foarte bine, a persoană relaxată, realistă, eficientă, de încredere, mi-ar fi plăcut să fim prietene. După ce-a intrat pe mâna deştepţilor de la Fashion Police arăta a slujnicuţă frivolă şi hlizită, complet stângace în nişte haine care păreau s-o sugrume şi în care sigur-sigur n-avea libertate de mişcare. Dar, cine ştie, probabil că era sexy, în orice caz devenise brusc extrem de vulnerabilă şi mă îndoiesc că s-ar fi temut vreun bărbat că o să-şi ia o palmă dacă încearcă s-o agaţe. Dacă asta e de bine…
Cea mai dramatică transformare, cam la toate bietele transformate în emisiunea aia, rămâne asta: din tipă nasoală fizic în tipă nasoală psihic. Cam orice „plus” de imagine venea cu un minus de confort şi de naturaleţe, cel puţin pentru mine, care nu-s un bărbat în căutare de agaţamente. Nici un look nu e mai penibil pe lumea asta, din punctul meu de vedere, decât să te străduieşti să arăţi a piţi disperată, când tu nu eşti o piţi disperată. Până şi o piţi disperată arată mai puţin penibil. 🙂 Dar poate mă înşel, habar n-am, sunt foarte curioasă ce vi se pare vouă că e preferabil: să fii doar nasoală sau să fii și penibilă?
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Mama – în rolul principal al Eroului
Moda feminină pentru iarna 2024: piese esențiale și tendințe de sezon
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
