Viață cu griji cotidiene. Copii la școală, datorii la întreținere și un soț pierdut deseori în sălile cu jocuri de noroc. Lucrez în vânzări, deci trebuie obligatoriu să fiu cu zâmbetul pe buze. E musai. De o vreme, simt că nu-mi e bine. Stări de rău cu leșin prin metrou, prin piață. Mă gândesc că trebuie să ajung să-mi fac totuși un set de analize. Așa ar fi firesc. N-am timp… Leșin din nou! Simt foarte clar că în corpul meu e ceva în neregulă. Ceva nu funcționează. Plec la medicul de familie. Analize uzuale. Totul în limite normale. Medicul îmi recomandă un supliment de vitamine, totuși. Simt că ceva scapă. Îmi e jenă să insist în fața medicului. Părerea medicului era clară: stres. Nu vreau să creadă că-s o plângăcioasă, dar simt clar că nu stresul e cel ce-mi da bătăi de cap. Ca soluție, cer totuși o trimitere pentru o ecografie.
Aici începe circul. La ecograf, medicul recomandă internarea imediată pentru operație. Multiple tumori ovariene. Apoi eco mamar. A apărut ceva. Trebuie făcut sector. Teamă, indignare, CONFUZIE. La reanimare fiind, medicul încearcă să-mi transmită ceva: „Nu-mi place deloc ce am găsit acolo”… Instinctul meu de conservare refuză să înțeleagă. Cu buletinul histopatologic mă reîntorc la medicul chirurg. Trebuie mastectomie. Sunt oripilată. Simt că trăiesc un coșmar. Vreau să mă trezesc. Abia acum încep să înțeleg ce se întâmplă. N-am timp, totuși, de văicareli. Automat apare grija a ceea ce avea să se întâmple cu puii mei. Trebuie să-i pun pe ei la adăpost. Discuție imperios necesară cu consortul. Stabilim divorțul. El vrea, totuși, o cotă parte din apartamentul cumpărat doar din banii mei, ce-i drept la o lună după căsătorie. Ştiu că-i pierdere de vreme să pretind corectitudine și decenţă. Are nevoie de bani pentru jocurile lui de noroc. Depun actele de divorț, apoi mă internez pentru mastectomie. Carcinom ductal sân drept, slab diferențiat, triplu negativ cu metastază ganglionară. Nu am timp de negare. Gândesc că toți suntem datori cu-n final.
Detaliu, The Passion of Joan of Arc (1928) Carl Theodor Dreyer
Dar nu, nu încă. Copiii mei nu-s la adăpost. Fostul vrea partaj. Stabilim o sumă, o achit, apoi încep chimio. Panică. Îmi e teamă. Aici am simțit nevoia unui umăr. „Cineva” care să-mi spună „va fi bine”. Am plâns puțin, apoi mi-am spus singură „va fi cum trebuie să fie”, tu fă-ți treaba ta, restul va face Bunul. N-ai alternativă. Mi-au fost indicate 8 cure de chimio 4xAC (doxorubicin) și 4x Taxotere. Am început chimio. După prima cură fac leucopenie grad 4. Nu-mi rezistă corpul. Trebuie aprobare pentru Neulasta (un medicament ce stimulează măduva pentru producerea leucocitelor). Începe să mă părăsească părul. Doare, dar îmi spun că sunt oricum frumoasă ca om, ca mamă. Trebuie să mă rad pe cap pentru că mi-a căzut clama cu tot cu ceva păr prins în ea pe stradă, în drum spre piaţă. Apelez la o prietenă. Operaţiunea se termină cu lacrimi pe obrazul săracei prietene şi cu un zâmbet (forţat, fireşte) pe faţa mea. O îmbrăţişez şi-i spun că mi-am pierdut părul, nu sufletul. Pentru mine e mai important cel din urmă. Primesc sfaturi de tratamente alternative, naturiste. „Nu mai mânca carne deloc”, „n-ar trebui să accepţi chimio, te va distruge”. Am reflectat îndelung la acestea… am consultat medici alopaţi şi homeopaţi. Am ales să fiu realistă. Singura şansă reală e chimioterapia. Restul, atâta timp cât nu contravine în vreun fel chimioterapiei, poate fi administrat ca ajutor pentru întărirea corpului. Există câteva remedii homeopate ce te pot ajuta în stările de rău ce apar în urma şedinţei de chimio.
Am mâncat sfeclă roşie şi cât mai multe zarzavaturi în formă crudă, dar fără a mă gândi că fac acest lucru ca tratament împotriva bolii. Îmi pare aberaţie pură să crezi că se poate să tratezi cancerul cu astfel de lucruri. Îmi pare aberant să crezi că schimbându-ţi stilul de alimentaţie, devenind vegetarian, în momente atât de critice pentru organism, poţi vindeca boala. În schimb, ştiu sigur că o stare de acceptare şi de bună dispoziţie pot influenţa în bine. Nu va consumaţi energia plângând, văitându-vă şi căutând diverse reţete! Trăiţi, bucuraţi-vă, staţi în natură cât mai mult. Bucuraţi-vă ochiul şi sufletul cu minunile pe care, în goana după cele necesare vieţii, le uităm.
Ce dacă n-am păr? Dacă sunt un pic mai bine azi, mă sui în tren şi plec la munte. Când ai văzut ultima dată un răsărit? Ştii cât de frumos e?
Nu-ţi pierde energia judecând reacţiile oamenilor. Sunt oameni care nu ştiu cum să se manifeste, cum să reacţioneze. Vor prefera să se retragă.
Doamnelor, se poate… Azi, la trei ani de la diagnosticare, sunt bine, mulţumesc Bunului, am păr, mi-am reluat activităţile şi trăiesc (bucurii şi dureri) tot ce-mi oferă viaţa. În noiembrie, sunt programată la reconstrucţie. Şi viaţa merge înainte, continuându-şi cursul pe care Bunul i l-a trasat.
Guestpost by Rodica Anton
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Enzime digestive vs. probiotice: care sunt diferențele?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
