Ce caut eu într-un partid politic? Ce caută o femeie în politica unei țări prin care au trecut doar femei nefaste? Nefaste pentru ideea de femeie și pentru ideea de politică, deopotrivă.
Până acum doi ani, îmi vedeam de cărțile, cursurile, conferințele mele. Dacă aveam timp, alcătuiam câte o antologie, făceam câte o traducere, îi implicam pe studenți în arta transferului unei opere literare dintr-un spațiu cultural în altul. Mai zgâriam hârtia și cu oarece producții proprii, plimbam câinii și făceam de mâncare la prânz bărbatului perfect de lângă mine. Cu el, măcar din două în două luni, fugeam să cotrobăim prin lume, prin locuri ciudate și necălcate de cohortele de turiști. A hell of a life! Mai mare dragul. Doar că…
Mi-am dat seama apoi că eu trăiesc într-un sertar al lumii. Un sertar pe care îl cunosc foarte bine, care nu oferă nici secrete, nici surprize. Evadam prea puțin din sertarul meu în altele și mi s-a făcut dor să pipăi și eu lumea și să urlu ESTE, precum poetul.
Așa că m-am înscris în Ciudadanos. Ciudadanos de acum doi ani era un partid spaniol de centru, liberal și progresist, unde îmi imaginam că voi învăța eu de la democrații occidentali cum funcționează, frate, un partid, care este relația între bază și frunte, cum sunt privite noile idei, noii veniți, noul suflu. Doream să fac între români campanie.
Recunoașteți că e o performanță să ai 47 de ani, să fii româncă în Spania de 10 ani și să te uiți cu nesațiu la știri în fiecare dimineață, să intri apoi pe calculator și să te înscrii într-un partid spaniol. Să te înscrii și să fii activ, să lipești afișe în limbi care nu sunt ale tale, să vorbești cu românii să le explici cât de important este să votezi la alegerile locale spaniole, cât de importantă este pentru politicienii de aici prezența grupurilor de migranți, cum vor avea cu adevărat greutate în comunitățile în care trăiesc, în funcție de procentele participării la vot.
Mi-a plăcut în Ciudadanos, pentru că mi-am dat seama că partidele românești nu sunt accidente ale istoriei, sau ale (in)e-voluției umane, că politica are o doză constantă de mizerie oriunde pe fața pământului, că abilitatea și performanța se demonstrează la mesele de negocieri. Am văzut cine urcă și cine ocupă scaune. Am văzut și metodele de convingere, am văzut spinări flexibile, funduri lustruite de atâta pupat, care au ajuns apoi, precum Păturică, să se așeze pe scaunul celui adulat mai ieri. Am văzut cum oamenii verticali erau nevoiți să abandoneze un proiect care nu îi mai încăpea. Am văzut chiar atitudini perfect penale și comportamente umane grețoase. A fost o mare eliberare să văd că micimea umană e peste tot la fel și că nu am inventat noi nici curvăsăria politică și nici solidaritatea de troacă.
Meritocrația am observat că era doar un slogan, care de fapt nu funcționa la niciun nivel. Politica aici e pe repede înainte, sunt căutate loviturile de imagine, cele care țin primele pagini din ziare o zi, apoi se repliază pentru următoarea ofensivă. Sunt victorii de imagine și de marketing. Este adevărat că țara asta funcționează perfect și fără guvern, din moment ce nu are unul stabil de mai bine de un an și jumătate. Nimeni nu face horă cu legile, nu dansează nimeni brașoveanca cu ordonanțele de urgență.
Când Ciudadanos a bătut mâna cu formațiunea de extremă dreapta am fost foarte dezamăgită, deși știam că trebuia smintită dictatura de 34 de ani care domnea peste comunitatea autonomă Andaluzia. Dar tot mi s-a părut grav. Și încetul cu încetul, am abandonat cauza, m-au ajutat și ei cu gafe care s-au ținut lanț, iar eu după câteva luni mi-am dat demisia din partid, vizionând din spatele pungii de popcorn cronica unei morți anunțate.
Eram încă activă în Ciudadanos, imaginându-mi eu că ar fi posibil să fac ceva pentru românii de aici, când a apărut Ro100 și mi s-a părut cea mai bună ocazie să mă implic civic în România și cu românii din Spania. Am dat buzna să mă înscriu, cu disperarea flămândului care vede la orizont mâncare. Mi s-a părut că tot ce s-a întâmplat acasă în ultimii 30 de ani a fost și din cauză că oameni ca mine au stat deoparte, au ignorat cu bună știință mediul politic, imaginându-și că acolo intră doar cei pregătiți pentru asta: pregătiți emoțional, profesional, cultural. Târziu mi-am dat seama că politica românească a fost altoită exclusiv pe jocuri de interese personale, pe îmbogățire rapidă în detrimentul și pe spinarea țării noastre bogate.
Din patriotism m-am înscris în Ro100 și apoi în PLUS, după ce am dat târcoale luni întregi USR-ului. Din convingerea că, dacă punem umărul mai mulți oameni de bună credință, putem începe schimbarea. Insist pe sintagma începutul schimbării, pentru că este foarte clar că generația mea nu va mai apuca să-și vadă țara scoasă la liman.
Citiți și Încă o sută de ani?
Politica românească a evitat femeile puternice, în care sufla ca în iaurt. De la Mona Muscă încoace, puține au fost cele care au pășit pe scena politicii care contează, cu un bagaj concret de pricepere și bun simț. Profilul pe care l-a creat Elena Udrea a fost unul perfect încadrat în tiparele patriarhatului românesc: blonda pieptoasă, care bifează strălucit nevoile feminității în societatea românească: sâni mari și la vedere, trupul bine prezentat ca obiect de marketing, tupeistă, pe alocuri obraznică, exemplar adaptat clasei de nuveau riche, cu toate decorurile și accesoriile scumpe, care confirmă statutul de putere. Răspunsurile ei, mai tot timpul ferme, ca să nu spun categorice, lăsau să se întrevadă o personalitate monolitică, greu de învins.
Ca întreg tabloul politic, și spectrul feminității, de la Udrea încoace, a suferit un regres constant. Nu doar bărbații au devenit din ce în ce mai inacceptabili, ci și femeile: trupul obiect a lăsat locul limitelor și limitărilor inimaginabile: nici măcar o spoială, nici măcar pretenții de spoială, agramatism verificabil la fiecare frază pronunțată, mici sclave ajunse în posturi cheie, manevrabile ușor.
Ce să caut eu în acest context? Ce pot schimba eu? Cum voi putea rezista între asemenea specimene, pentru care argumentul forte este strigătul abia articulat, de regulă cu înjurături. Ce să caut eu în acesată faună cu care nu se poate stabili un limbaj comun?
A învins curiozitatea și îndrăzneala de a crede că – dacă suntem mai mulți și mai multe – decența va învinge. Și așa a fost cu toate femeile care au apărut în cele două partide noi. Probabil că fiecare dintre ele a trecut prin același proces de reordonare a priorităților.
Am început să alerg între comunitățile de români. Am lăsat universitatea cu bibliotecile ei în spate și m-am așezat la masă cu căpșunarii mei, care mi-au justificat încrederea că suntem un popor mișto. Ultima dată i-am văzut la ziua României, pe care au organizat-o într-o arenă de coridă, eram cu toții niște tauri care luam viața în piept acolo, la malul Mediteranei, printre miile de kilometri de sere din plastic.
Și am ascultat. Pentru că în Marea de Plastic înoată povești cu nemiluita, destine, oameni cu nume și prenume, nu conturi din care merg către țară zeci de mii de euro pe lună, nu numere care alcătuiesc statistici, aceste povești pe care nu le ascultă și nu le scrie nimeni.
Am ieșit din sertarul meu direct într-o lume plină de culori și de trăiri. Căpșunarii sunt Netflixul meu, nu mai am nevoie de ficțiuni. De aceea am intrat într-un partid. Ca să fiu nevoită să îi ascult pe cei de lângă mine. Ca să cunosc. Pentru mine activitatea asta politică este o bibliotecă în care cărțile sunt oamenii cu poveștile lor. Am intrat în partidul ăsta ca să îi citesc pe oameni, după ce toată viața mea m-am izolat pentru a citi cărți. Abia asta e cunoașterea ultimă, nealterată. Oamenii ăștia sunt un întreg spectacol: râd și plâng, îi doare și se ridică deasupra durerilor lor, aparțin nu unei lumi, ci mai multor, sunt ca semizeii, suspendați înter casă și lumea mai bună pe care încearcă să și-o construiască.
Când am ajuns în PLUS am cunoscut niște oameni despre care aș vrea să cred că îmi sunt, nu doar colegi, ci prieteni apropiați. O gașcă neliniștită, care scoate trei ore pe zi din nimic, care nu am au familie și nu mai au hobbiuri. Știu că o să râdeți, aș fi râs și eu acum trei ani, dar am uitat de mersul pe munte, pe bicicletă, eu am uitat de ceramică, de scris, și mi-am găsit o pasiune nouă: hobby-ul meu a devenit România.
Nu sunt în plus în PLUS. Sunt sigură că micul meu cadou pentru oamenii din partidul ăsta, energia, pozitivismul, idealismul, încrederea mea că nu pierdem timpul, că măcar copiilor noștri le transmitem un mesaj foarte important, sunt tot atâtea ancore aruncate înspre un viitor spre care nu prea aveam curaj să privim.
Nu vă puteți imagina cât de cool mi se par oamenii ăștia. Atât de cool încât am îndrăznit să candidez pentru o funcție internă, pentru că mi s-a părut fantastic să îi convingi pe oameni să te aleagă. Să îi faci pe colegii tăi să aibă încredere în tine. În continuare mi se pare cea mai mare realizare a vieții unui om să îi poată convinge pe alții că activitatea lui le poate readuce speranța în suflete.
Sunt în politică și sunt la fel de atipică cum eram și în afara ei. Nu a trebuit să mă normalizez și nici să mă domolesc. Dimpotrivă, aș spune eu. Aș vrea să fac în PLUS o grupare a inorogilor. A idealiștilor. Să îi las pe alții să își bată capul cu sistemul de sănătate și cu strategiile Uniunii Europene. Eu aș vrea să custodiez idealurile care ne-au făcut pe toți să intrăm în PLUS. Și atunci când nu ne mai amintim, când ne lovim de ziduri de nepătruns, eu să scot cufărul cu idealuri, să îl deschid în fața voastră, a tuturor și să vă amintesc de ce ne-am născut în România și nu în altă parte și de ce trebuie să continuăm lupta.
Sunt femeie în politică și închei povestindu-vă o pildă pe care le-o spuneam studenților mei, pe vremuri, la finalul cursului de Literatură Comparată:
Regii șoarecilor erau tare triști pentru că nu puteau face copii, și după ce își pierduseră orice speranță, căpătară la bătrânețe o minune de șoricică, în care înțelepții din toată lumea șoricească au investit toată cunoașterea Imperiului. Luase lecții de pian, vorbea toate limbile pământului șoricesc, cunoștea toată istoria și cosmogoniile lumii lor, citea în stele și în zborul păsărilor. Nu era o șoricică oarecare, era tot ce putuse produce mai glorios neamul șoarecilor.
Regelui șoarece nu îi venea la socoteală să o căsătorească cu un simplu șoarece, fie el de neam împărătesc.
Merse prima dată la Soare și îi vorbi astfel:
– Mărite Soare, dătător de viață, puterea domniei tale nu poate fi măsurată, iar planeta fără drumurile Domniei Tale pe cer, ar pieri. Însoară-te cu fata mea, Șoricica, pentru că nu s-a văzut în tot neamul șoricesc o făptură mai perfectă decât ea.
Soarele prinse atunci să râdă. Și râzând și tinându-se cu ambele mâini-raze de burtă, abia putu îngăima:
– Mărite Rege, cum să fiu eu cel mai puternic, din moment ce orice nor trece pe cer, mă poate acoperi și îmi poate împletici razele. Norul este cel mai puternic.
Gânditor, Regele îi dădu dreptate Soarelui și porni către Nor.
– Mărite Norule, dătător de umbră, puterea domniei tale nu poate fi măsurată, iar cerul, fără drumurile Domniei Tale, ar încinge pământul și viața s-ar prăpădi. Însoară-te cu fata mea, Șoricica, pentru că nu s-a văzut în tot neamul șoricesc o făptură mai perfectă decât ea.
– Mărite rege, slăvit fie-ți numele în veacul veacului, nu sunt eu cel mai puternic din lume. Pe mine orice Vânt mă poartă după cum îi este dorința. Vântul este cel mai puternic!
Fără să își piardă credința, Regele îl lăsă pe Nor și, mulțumindu-i, porni în căutarea Vântului.
– Mărite Vântule, dătător de răcoare, puterea domniei tale nu poate fi măsurată, până și Norul care îl acoperă pe Soare îl poți muta după cum ți-e vrerea. Însoară-te cu fata mea, Șoricica, pentru că nu s-a văzut în tot neamul șoricesc o făptură mai perfectă decât ea.
– Precinstite Rege al Șoarecilor, cum pot eu să fiu cel mai puternic, din moment ce orice Zid mi s-ar așeza în cale, îmi slăbește puterile, și oricât aș sufla și aș șuiera, mi-e cu neputință să trec de el.
Din ce în ce mai abătut, regele porni ostenit către Zid. Aflându-se dinaintea lui, grăi astfel:
– Mărite Zid, pentru noi ești tot ce poate fi mai puternic și mai de neînvins. Dumneata stai semeț în fața Vântului, care paote purta Norul pe unde dorește, care Nor acoperă însuși Soarele. Eu cred că, dintre toți de pe fața pământului, cel mai puternic ești domnia ta. Însoară-te cu fata mea, Șoricica, pentru că nu s-a văzut în tot neamul șoricesc o făptură mai perfectă decât ea.
Zidul ascultă cu luare aminte, apoi cuvântă cu înțelepciune.
– Dreptate ai, mărite rege. Opresc Vântul, care poate purta Norul, care poate acoperi Soarele. Doar că Neamul șoricesc, de când e lumea și pământul, mă învinge, e drept, cu foarte mari eforturi, săpând la baza mea zi și noapte. Dar nu unul singur, ci sute de șoricei, sunt mai puternici decât mine, care opresc Vântul, care îl poartă pe Nor, care acoperă Soarele.
Șoarecele e tot ce e mai puternic pe fața pământului.
Se lumină la față bătrânul Rege, ascultândul pe Zid. Avea dreptate: neamul șoricesc era cel mai puternic de pe fața pământului.
Așa spun și eu, slăviți români, vă spun ca una care a văzut și Zidul și Vântul și Norul și Soarele. Cei mai puternici și mai frumoși suntem noi, românii. Pentru că ne-am născut români și trebuie să ne găsim în românismul nostru toate justificările și meritele, ca să putem merge înainte. Noi suntem adevărata Cumințenie a Pământului.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Servicii SEO: importanța promovării online pentru afaceri
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
