Luuuume, luuuume. Mare, veste mare. M-a părăsit iubitul! El spune că de la ruj. Eu spun că de la orgoliu. Și cum eu, ca toata lumea de altfel, am un nas fin atunci când vine vorba de adevăr și nu îmi e teamă să îl văz și accept, știu că am dreptate.
Mă cam doare, nu spun ba. Știu că trece. Dar îmi respect durerea așa cum îmi respect bucuria și o trăiesc. O las să fie. Nu îmi smulg părul, nu bocesc și nu împart colivă vecinilor din bloc. Stau în mijlocul patului și îmi privesc rănile. Ca să știu cât și ce am de oblojit.
Ca în toate relațiile, am plecat cu pieptul înainte și sufletul în mâini. Ce celălalt să știe și să nu îi fie frică. Să nu existe obscurități, neclarități și dubii. Mie nu îmi place, altuia nu îi fac. Dar nu a fost îndeajuns. Am luptat eu cât am luptat cu demonii săi, până când m-au luat frumușel de mânuță și mi-au spus: ”Fată dragă, ești un adversar redutabil, dar nu ai ce să cauți în lupta asta. Nu e a ta. Așa că nu ai nicio forță asupra noastră”. Și m-au învins. Până la urmă, adevăr grăiau. Nu aveam ce să caut acolo pentru că fiecare om are privilegiul de a deveni singur ceea ce este de fapt.
Dar nici că se putea întâmpla mai bine. Iar pe măsura ce trece timpul mă conving din ce în ce mai mult că absolut tot ce ni se întâmplă e spre binele nostru. Trebuie doar să încetăm a ne compătimi și să vedem binele. E o investiție de energie mult mai bună și sănătoasă.
Am înțeles că acest om nu era pregătit să mă iubească. Ar fi putut, ohoooo, și cum încă. Dar, pentru asta, trebuia să fie curat. Că așa pleci în iubire. Limpede, clar și cu inima sănătoasă. El ar fi vrut, dar cum să poată, când orgoliul lui se voia trăit? Când îi mușca din suflet, îl acapara și îl încătușa, fără a lăsa altceva ori pe altcineva să se apropie? Cum ar fi putut iubirea să se așeze? Ea nu intră cu forța. Nu își face loc. Ea intră pentru că are deja locul rezervat. Iar când există orgoliul, iubirea închide ușa la loc și pleacă. Pentru că nu pot coabita. Se exclud unul pe celălalt. Orgoliul urlă, lovește, icnește, se zvârcolește, se fofilează, iar iubirea mângâie, e blândă, se picură pe suflet și clipocește ca o apă de izvor de munte.
Din respect pentru iubire și mine însămi nu voi încerca niciun moment să îl conving de adevăr. E dreptul lui să își trăiască etapele, să își învingă demonii și să descopere adevărul lui. Acela care îi aparține și îl definește. Aș putea să plâng, să implor, să promit câte în lună și în stele. Dar nu mi-au plăcut niciodată telenovele. Au ceva fals și sunt mediocre. Iar adevărul e excelență.
Îmi e teamă de ziua de azi. Dar o voi trăi. O voi trăi cu conștiința omului care știe că niciodată nu e singur. Se are pe sine, iar asta e cea mai bună companie. Trebuie doar să își facă puțin curaj și să își reamintească frumusețea plimbărilor la braț cu gândurile și visurile lui, ale serilor în care taci și totuși nicicând nu ai vorbit mai cu rost, pentru că stai la taclale cu tine însăți și blândețea momentelor în care îți dai seama că ai tot, prin simplul fapt că respiri, trăiești.
Iar din când în când, când mi-o fi greu și însingurare, pentru că oameni suntem și nu ne dorim singurătatea, o să mă încurajez cu vorbele mamei: ”Fata mea, ce-i al tău e pus deoparte. Și va veni. Fie că ai 40, 60 sau 80 de ani. Iubirea la fel o trăiești. Ea nu știe ce sunt ăia ani. Ea există și atât”. Și eu sunt printre cei mai norocoși oameni de pe pământ pentru că știu cu certitudine că iubirea există. Doar îmi curge prin vene în acest moment. Iar asta e îndeajuns. Pentru că, atâta timp cât există în mine, va găsi sufletul potrivit în care să se reflecte pentru a mi se întoarce de mii de ori mai frumoasă, puternică și tămăduitoare. Am zis!
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
