Am înțeles că scrisul vindecă. Scrii, citești, recitești, ajungi la o concluzie, dacă s-a făcut destul loc în egoul tău și pentru altceva. Am citit și recitit Ce aș fi vrut să aud de la tine, mamă și m-am trezit în mijlocul unor sentimente foarte ciudate. N-am crezut că o femeie poate suferi atât de mult de lipsa morală a unei mame. Că își poate dori atât de mult lucruri simple, care, pentru un bărbat, ar fi atât de ușor de făcut. Că o femeie nu-și dorește, ca pe vremuri, un mariaj perfect, lucind la suprafață ca un glob de sticlă vid pe interior, ci emoție, atingere de suflet, bătăi de inimă. Vedeți voi, de cele mai multe ori, ne lăsăm furați de peisaj și uităm că femeia din fața noastră nu e numai un conglomerat de carne cu diferite forme, ci un vas profund în care s-au strâns toate sentimentele lumii, moștenite sau descoperite…
Ne place o femeie pentru zâmbetul ei, pentru privire, pentru formele care ne incită imaginația, pentru că e inabordabilă sau prea orgolioasă, iar atunci agățatul devine un fel de pariu cu noi înșine. Suntem, de multe ori, animale. Ajunge să simțim un iz de atracție sexuală și ne ia Dumnezeu mințile. Și multe altele. După ce ne-am satisfăcut instinctul, plecăm mai departe, pentru că resturile nu ne mai interesează, și apoi, după ce o femeie s-a culcat cu tine, ce farmec mai are? A doua oară mai puțin, a treia oară deja poate deveni plictisitoare. Și plecăm fără să zicem măcar bună ziua și la revedere, fiindcă știm că nu mai revenim, pentru că e plină lumea de altele, disponibile la orice oră. Asta ne-a învățat natura.
Dar, vorba autoarei articolului, ce aș fi vrut să aflu de la mama? Ce ar fi trebuit să aflu ca să devin bărbat? Să nu ajung, ca în versurile melodiei, să mi se reproșeze că n-am știut să fiu bărbat?
Oricum, mama era foarte ocupată. Nu-mi aduc bine aminte decât certurile cu tata care se apucase de băut și de femei, pentru că ea nu reușea să-i dea tot ce-și dorea. Din cauză că era obosită de la serviciu, de la treburile casei, la care, desigur, el nu participa, pentru că asta învățase și el de la mama lui, că bărbatul nu are treabă cu muncile casei. Cred că n-am văzut-o niciodată pe mama fericită sau liniștită, sau măcar cochetă, făcându-și timp pentru ea. Rar mai citea o carte sau cânta la pian în vreo seară, după ce adormeam.
Nu mi-a spus niciodată ce greu e să fii femeie. Să te naști cu atâtea datorii și cu atâtea vulnerabilități. Punând cap la cap lucrurile, cele auzite și cele trăite, fac o listă despre lucrurile pe care aș fi vrut să mi le spună deschis, în față.
Că nu ai niciun drept să nesocotești emoția unei femei, atunci când o vezi într-o situație critică, de oricare ar fi ea. Lacrimile unei femei ar trebui să ardă locul în care cad, și acela ar trebui să fie inima bărbatului care i le-a provocat. Ce ușor e să rănești, tu, cel care te crezi „sexul tare”, dar cât de tare poți fi să arunci vorbe grele entru simplul fapt că îți permiți, fiind cel care poate părăsi la orice oră? E o injustiție în relațiile de dragoste pe care puțini o văd, fiindcă e de prea mult timp lăsată moștenire din familiile noastre: bărbatul trebuie să facă primul pas, iar el poate să și abandoneze o relație. Cât de greșit! Așa crește în noi orgoliul, precum orezul pus la umflat! Așa ajungem escroci sentimentali și nu ne ferim în a ne considera stăpânul femeii și călăul ei. Nu cred că sunt mulți bărbați care să se supună în fața unei femei așa cum o fac ele față de cel pe care ajung să-l iubească de-adevăratelea. E adevărat, prea puține știu să fie, la rândul lor, femei, dar de unde să știi că tocmai ai întâlnit-o și că ea îți era predestinată? Tu crezi, mamă, în destin? E sentimentul acela că un om s-a născut odată cu tine, a crescut în corpul și în mintea ta și că astfel a ajuns să-ți fie indispensabil, iar lucrul acesta nu trebuie să-ți dea sentimentul atotputerniciei, ci să te învețe emoția sinceră a iubirii.
Să-mi fi spus că n-ai voie să faci dragoste cu trupul și cu mintea unei femei pe furate, ca hoții de cai, și apoi să fugi în lume ca un proscris, înfricoșat de consecințe. Asta nu te face decât un profitor care desconsideră femeia, considerând-o marfă de schimb pentru propriile lui plăceri, în niciun caz bărbat. Aș fi știut, dacă îmi spuneai, că n-ai dreptul să tulburi liniștea unei femei care te iubește, dacă și tu o iubești, pentru că iubirea e un parteneriat, nu un târg. Iar dacă n-o iubești, cu atât mai mult. E foarte posibil să-i distrugi viața, și apoi ai mai putea trăi cu gândul ăsta?Unii bărbați o fac din răzbunare, dar aceia cu adevărat sunt niște ratați. Și își merită soarta. Dacă ai fost rănit o dată înseamnă că toate femeile merită să fie călcate în picioare? Când ții la cineva, ai încredere în viitorul cu el/ea, și când spun viitor nu mă gândesc la o căsătorie, ci la o prietenie egală de ambele părți.
Aș fi vrut să-mi spună că pot ajunge oricând în situația femeii pe care am rănit-o. Nu credeam în karma, dar, de la o vreme, mă simt din ce în ce mai prost fiindcă femeia pe care o credeam a mea pentru totdeauna s-a hotărât să mă abandoneze complet. Eram obișnuit să se întoarcă de fiecare dată după o ceartă, după o umilință pe care i-o provocam voit sau nu, după reproșuri justificate sau nu, să mă ierte și să treacă peste toate cu același zâmbet cald pe buze. Și totuși, ultima dată, ceva m-a împins să fiu arogant peste margini și să-i spun că pentru mine n-a fost decât o mare dezamăgire. Apoi am așteptat să revină. Aș fi vrut să știu de la tine, mamă, că n-ai niciun drept asupra femeii pe care o iubești decât acela de a o face fericită. Cum? Acordându-i atenție. Atât. Întrebând-o dacă e fericită, dacă gustă primăvara sau dacă îi provoacă astenie, cumpărându-i o carte preferată, înveselind-o cu un bună dimineața sau cu o melodie haioasă când e tristă. N-am văzut la tine, mamă, să fi fost vreodată altceva decât o bucătăreasă perfectă și o bonă excelentă pentru noi. Și n-ai lăsat niciodată să se simtă că sufletul tău era gol, trist, călcat în picioare, și că probabil, plângeai nopțile pe înfundate, să nu trezești familia…
Am greșit și știu că nu sunt bărbat. Aș fi vrut să fac armata, ca atunci când jigneam pe cineva să fi primit un pat de armă peste gură, să înghit cuvintele amestecate cu sângele meu propriu. Am ratat și asta, așa cum am ratat să văd femeia care mi s-a dăruit fără niciun orgoliu, cu tot ceea ce avea, cu bunătate ei peste care am călcat cu bocancii. Ce mai vreau acum? Să-i cer iertare nu mai are niciun rost, pentru că oricât ai insistat tu să ne cerem iertare, tata mereu striga la tine că un bărbat nu-și cere niciodată scuze, pentru că e bărbat. Și atunci ce să mai zic despre un criminal? Un om care a aruncat asemenea vorbe, distrugând tot trecutul unei relații, așa cum a fost ea, cu bunele și cu relele ei, nu poate fi un bărbat întreg. Trebuia să găsesc acele cuvinte frumoase de despărțire care s-o facă fericită, până și ele. Să rămână cu o amintire frumoasă, pentru tot ce mi-a oferit. Dar nu m-ai învățat, mamă, pentru că n-ai avut timp, probabil, că vine un timp când e prea târziu și prea absurd să te mai întorci. Că a cere cuiva să trecă peste umilință e cea mai mare dovadă de nebărbăție care există.
Am fost imatur și necrescut. Adică un bărbat neterminat, nici pe dinăuntru, nici pe dinafară. Am crezut că totul mi se cuvine și că ultimul cuvânt îmi aparține de drept. Fiindcă am mușchi și pot duce oricât. Nu mi-ai spus, mamă, ce cocă moale zace în sufletul unui bărbat care rămâne singur, trezindu-se că a pierdut o femeie care a văzut în el ceea ce el însuși nu vedea sau chiar nu era? Ea a știut mai bine cine eram și m-a așteptat mereu să cresc, să ajung cineva, să mă împlinesc, iar eu, pe măsură ce am devenit puternic, am călcat pe tot ceea ce îmi dăduse fără să pretindă nimic la schimb sau să aștepte ceva înapoi.
Aș fi vrut să aud de la tine, mamă, că acum trebuie să fiu demn și să mă obișnuiesc cu pierderea, să nu omor cu totul, măcar amintirea. Și dacă am pierdut ceva pe care nu-l voi mai întâlni niciodată? Oare mă simt mai bărbat acum că mi se întoarce stomacul pe dos gândindu-mă la ceea ce va urma? Dacă nu voi putea uita? Nici măcar tu nu vei mai fi lângă mine, mamă, cu vreun medicament miraculos de-al tău, ca în copilărie.
Nu știu care sunt amintirile tale din viața asta, mamă, dar îmi lipsesc lecțiile pe care n-ai știut să mi le dai ca să ajung bărbat. Uite ce simplu ar fi fost:
„Marea greşeală e să nu-ţi dai seama că a primi este cu totul altceva decât a accepta. A primi înseamnă în primul rând a dărui, a te dărui pe tine însuţi. Avar nu este acela care nu se ruinează făcând daruri, ci acela care nu-şi dăruieşte lumina obrazului în schimbul ofrandei tale. Avar este pământul care nu se înfrumuseţează acolo unde ţi-ai aruncat seminţele!”
Probabil că Antoine de Saint-Exupery a trăit și el și a învățat din greșeli, dar cât timp din viața asta dedicăm greșelilor, cine ne spune?
Guest post by Adrian P.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
