Avem acces nelimitat la informație. Că nu ne-o mai luăm din cărți frumos stivuite în biblioteci, personale sau publice, ci de pe internet sau din gură în gură, e mai puțin important. Același internet te poate aduce la un click distanță de persoana cea mai avizată să te lămurească, atunci când tu însuți bântui prin ceața incertitudinii. Aceleași persoane pe care le poți întâlni, făcând un pas mic pentru om, dar important pentru edificarea ta într-o anumită problemă, din virtual în lumea reală. Se țin conferințe, se organizează întâlniri, simpozioane, discuții libere pe teme de interes public în care îți poți găsi și tu răspunsurile la întrebările care te frământă. Trebuie numai să vrei.
Și mai trebuie să știi.
Eu n-am crescut cu internet, cu motoare de căutare, cu Google și cuvinte cheie care te conduc, din aproape în aproape, acolo unde îți doriseși de la început să ajungi. Am funcționat, mare parte din viață, pe bază de bibliografie, alcătuită prin forțe proprii sau prin îndrumarea unor persoane avizate și calificate. Dar tot din aproape în aproape, fiindcă așa e mersul. Drumul cel mai scurt dintre două puncte este o linie dreaptă, iar linia aceea este reprezentată de o infinitate de pași. Nu poți avea niciodată siguranţa că ai ajuns la punctul terminus, că ai epuizat căutările. Pașii sunt infiniți.
De aceea mărturisesc că nu-i înțeleg absolut deloc pe acei deontologi ai ideilor preluate de la alții, care încearcă să ți le vâre pe gât cu de-a sila. Nu trăim axiomatic, Doamne ferește! Există un Decalog, există niște limite, există cu siguranță repere. În rest, fiecare dintre noi percepe lumea prin prisma propriilor lui experiențe. Este lumea lui aceea, o lume care a început și se va sfârși cu el. În momentul în care va închide ochii, visul realității în care a trăit se va încheia și nimic nu-i va lua locul, fiindcă fiecare individ este unic și irepetabil.
Uneori se întâmplă ca bulele astea în care plutim să se ciocnească ideatic. Minunat ar fi ca în astfel de momente să se producă un schimb, un transfer, să putem comunica empatic așa cum foetuşii gemelari comunică prin peretele translucid al săculețelor lor amniotice. Din păcate, de cele mai multe ori, ciocnirile acestea inofensive se lasă cu scosul ghearelor și sfâșierea membranelor. Lucru care nu poate fi mai periculos pentru atacator decât pentru cel care este agresat.
Cam asta ar fi ideea mea despre toleranță. Despre acceptare. Despre conviețuire.
Eu poate că văd în acțiunile tale și aud în vorbele pe care le spui intenții pe care tu nu le-ai avut niciodată. Pun în mintea ta propriile mele gânduri și obsesii.
Sau poate că am preluat inconștient (prezumția de nevinovăție) clișeele cuiva extrem de persuasiv și cu o expunere mult mai mare în spațiul public.
Invoc principiul confirmării din cel puțin trei surse independente, înainte de a ne însuși o idee care nu ne aparține și de a ne transforma în niște adepți fanatici.
Dacă X a afirmat un lucru, l-a scris, publicat, răspândit prin orice mijloace, nu înseamnă întotdeauna că și crede în el. Nu mai vorbim de veridicitate.
Constat o tendință din ce în ce în ce mai accentuată a unora de a eticheta, invocând, culmea, corectitudinea politică, noul trend al evului modern.
Înțeleg că a fi corect politic înseamnă a evita să atingi anumite subiecte sensibile, iar dacă tangențial ajungi la o dezbatere pe o asemenea temă, să nu o faci din perspectiva ta, ci numai și numai din perspectivă istorică.
Ca și cum istoria nu s-ar scrie continuu, există o fractură între trecut și prezent, iar prezentul n-ar avea dreptul să-l comenteze decât generațiile viitoare, crescute, de cine altcineva decât tot de noi, cei care putem educa, dar nu putem să ne privim obiectiv.
Mi se pare ilogic, dar cine sunt eu ca să îmi dau cu părerea?
Aici mă pierd eu de cei care predică și răspândesc ideea de toleranța: am sau n-am dreptul să judec, înțelegând prin judecată strict actul gândirii proprii?
Oare nu ridicăm ipocrizia la rang de virtute, atunci când afirmăm că noi nu judecăm pe nimeni, nici măcar pe cei ale căror fapte ne aduc prejudicii de ordin moral?
Nici măcar acești termeni, moral/ imoral, nu mai sunt corect politic de folosit. Se face uz de o mulțime de clișee și în privința asta, moralitatea sau imoralitatea fiind socotite și ele drept etichete și blamate.
Modelele se schimbă ciclic și fiindcă nimeni încă nu a reușit să reinventeze o coadă mai funcțională la prună, fructul care prin fermentație dă naștere la cele mai fabuloase beții, modelelea revin. Și nu doar în vestimentație.
Alimentația, parentingul, comunicarea, filozofia relațiilor, revoluția sexuală (cu întoarcerea la castitate), Big Bang-ul revin în atenția noastră și sunt discutate, poate la un alt nivel, dar cu același interes ca acum o sută de ani.
Chiar și acele teorii consfințite, bătute în cuie, care au trecut proba timpului sunt reluate, reinterpretate. Și-atunci nu înțeleg de unde atâta îndârjire în a demola, pentru a pune în loc aceeași Mărie, doar cu o pălărie ceva mai fasonată?
Cu cât te agiți mai tare și te bați cu cărămidă în piept, cu atât devii mai intolerant. Mai faci o piruetă, mai lipești un sticker.
Ce-ar fi să te abții? Ori, dacă chiar nu poți, dacă preluînd ideile altora trăiești tu mai relaxat cu iluzia că aparții unei elite, lipeşte-ţi-o, frate, pe frunte, ca să știm și noi.
Nu te teme, dacă se desprinde în timp ce dai din cap ca apucatul, dăm noi anunț la Mica Publicitate: Pierdut Liber Arbitru. Găsitorului recompensă! Și plătim noi și recompensa, ca să nu ieși în pagubă!
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Ești femeia 1.0 sau 2.0? Poate 2.1 sau chiar mai mult?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
