Ce se întâmplă atunci când între artă și minunatul spectator sovietic se interpun oameni cu suflete de lachei, oameni pentru care cuvântul „străin” înseamnă mai mult decât cuvintele „cetățean sovietic”, cu care ne mândrim? De regulă se crează ceva balamuc, eventual o investigație a Miliției, pentru că înjosirea unui cetățean sovietic înseamnă, nu-i așa, înjosirea unei întregi țări. Aflăm ce se întâmplă dacă un incident, oricât ar fi de mic, ar aduce atingere onorabilul cetățean sovietic din “1001 de zile sau Noua Șeherezada”, cea de-a patra carte a scriitorilor Ilf și Petrov tradusă în limba română. Tematica industrială și competiția acerbă pentru construirea socialismului sunt surprinse într–un puzzle uneori amuzant, alteori burlesc, povestiri, scenarii, vodeviluri și foiletoane creionând un excelent portret al începutului de secol XX. Șeherezada s-a născut din frică, într-un decor pe alocuri suprearealist, printre șabloane verbale, lozinci și reclame din anii ’20- ’30. Teama conduce îi duce pe mulți la simularea nebuniei, astfel încât, în haosul reformei, această nouă Șeherezada se arată gata să fascineze comisia de epurare prin povești inspirate din teribila realitate a momentului, amânând astfel pronunțarea sentinței.
Am primit în exclusivitate și în avanpremieră o poveste din cartea proaspăt ieșită din tipografie, care va fi lansată săptămâna aceasta de Editura Polirom.
ILIA ILF (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Fainzilberg) s-a născut în 1897 la Odessa. A absolvit un institut tehnologic în 1913, după care a lucrat într-un birou de arhitectură, într-o uzină aeronautică și într-o fabrică de muniții. În 1923 s-a mutat la Moscova, unde a obținut un post de bibliotecar și a colaborat la diverse ziare și reviste umoristice. A încetat din viață în aprilie 1937, în urma unei tuberculoze contractate, se pare, în timpul călătoriei în Statele Unite, pe care a făcut-o alături de Petrov pentru prezentarea cărții lor “America fără etaje”.
EVGHENI PETROV (pseudonimul lui Evgheni Petrovici Kataev) s-a născut la Odessa în 1903. A făcut studii clasice, iar în 1920, după absolvirea liceului, și-a început cariera de jurnalist. Pentru o scurtă perioadă, înainte de a se stabili la Moscova în 1923, a lucrat la Biroul de investigații criminalistice al poliției din Odessa. A început să scrie povestiri la îndemnul fratelui său mai mare, romancierul Valentin Kataev. După moartea lui Ilf, Petrov a încetat să mai scrie proză, limitându-se la scenarii de fim și articole. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost reporter de front. A murit într-un accident de avion în iulie 1942, pe drumul de întoarcere din Sevastopolul aflat sub asediu. Colaborarea lui Ilf cu Petrov a început în 1925, când amândoi corespondau la ziarul Gudok („Sirena”), o publicație a feroviarilor la care a colaborat și Mihail Bulgakov. Prima lor carte, “Douăsprezece scaune” (1928), publicată într-o perioadă de relativă liberalizare politică și economică, a avut un succes extraordinar, dar trei ani mai târziu, apariția continuării sale, “Vițelul de aur”, a fost posibilă doar în urma intervenției lui Maxim Gorki.
Poveste cu teatru
Sentimentele unui om care se pregătește să se ducă la teatru nu sunt foarte complexe, dar sunt foarte agreabile. Dimineața, la slujbă, parcă tangențial, el anunță plin de importanță:
— Astăzi mă duc la teatru, așa că nu pot participa diseară la kultsturm (una dintre manifestările culturale organizate la începutul anilor 1930).
Acasă ascultă mulțumit cum, în camera vecină, soția îi spune cuiva la telefon:
— Îmi pare rău, dar diseară, Pavlik și cu mine, nu vom fi acasă. Mergem amândoi la Meyerhold. A, nu, avem rândul cinci, în mijloc. Nu stăm niciodată mai departe de rândul cinci.
Și, deși știe că soția lui a mințit și că nu de puține ori locurile lor sunt mult în spatele rândului cinci și că de astă dată luaseră rândul cinci numai pentru că nu găsiseră bilete mai ieftine, acest lucru nu îl impiedică pe Pavlik să asculte cu plăcere aceste cuvinte. La urma urmelor, orgoliul nu le este un sentiment străin contemporanilor noștri.
Până și fetița lor de cinci ani le striga din balcon, cu glăsciorul ei subțiratic, fetițelor care se joacă în curte:
— Tata și cu mama se duc azi la Trei leșinuri!
— Treizeci și trei, o corectează uscățivul Pavlik, umflându-se în pene. Ți-am spus de-atâtea ori!
În această zi iau cina mai devreme decât de obicei. Trebuie să se grăbească, fiindcă după al treilea semnal nu se mai permite intrarea în sală. Și toate cuvintele astea – sala de spectacol, al treilea semnal, libret, ieșire de incendiu, plasator – sunt tare plăcute.
Îmbrăcatul începe cu două ore înainte de începerea spectacolului. Cu care ocazie se constată, firește, că un buton nu mai e de găsit și că acum unde dracu’ să-l mai cauți, că gulerul nu e bine călcat și că face o cută și că binoclul l-au luat Vlasovii de o lună și nu l-au mai adus înapoi. Niște porci, nu trebuie să le faci niciodată nici un serviciu. În fine, s-a rezolvat totul. Butonul a fost găsit, peste guler s-a mai trecut o dată cu fierul de călcat, iar binoclul nu face trebuință nimănui, de vreme ce au locuri în rândul cinci, de unde se vede foarte bine.
Dar în ultima clipă soția observă că i s-a dus un ochi la ciorap și încetineala cu care rezolva situația îl scoate din sărite pe Pavlik. Stă cu paltonul pe el și cu șapca cea nouă pe cap. Este ultima dată când mai merge la teatru cu o femeie atât de, ca să nu fie prea dur, neglijentă.
— Adică nu te puteai uita din timp? spune el și vocea îi tremură. S-a dus naibii totul.
Dar nu s-a dus naibii nimic. Autobuzul le-a venit, ca niciodată, repede și au ajuns la teatru foarte bine, chiar puțin mai devreme. Iar acum, toate emoțiile avute cu butonul si cu ciorapul li se par amuzante. Fără ele poate ca nici n-ar fi fost atât de trepidant și de interesant totul. Nu, orice s-ar spune, vizionarea unui spectacol este un adevărat eveniment.
Era în opt aprilie.
Acel om, docent al primei universități din Moscova, și soția sa, după ce au trecut prin toate emoțiile prealabile, au dat în mare viteza paltoanele și cincizeci de copeici garderobierei, au cumpărat programul, i-au dat cincizeci de copeici și plasatoarei și s-au îndreptat în fugă spre sală. Încă un minut și aveau să vadă spectacolul care făcuse atâta vâlvă.
Faptele care vor urma vor fi expuse cu o exactitate de proces-verbal și în succesiunea aiuritoare în care s-au desfășurat.
— Stați, stați, a spus controloarea la intrare, să vedem ce bilete aveți.
Biletele, gata pregătite, erau perfecte, având indicate pe ele cu o minuțiozitate juridică și ziua spectacolului, și ora, și numărul rândului, și numărul locului, și titlul piesei.
— Exact, spuse posomorâtă controloarea. Aceste bilete au fost anulate.
— Cum anulate?
— Asta nu este treaba mea, cetățene. Adresati-vă la administrație.
Când i se spune „cetățean”, iar acest cuvânt este rostit cu intonații metalice în glas, omul nu se poate aștepta la nimic bun.
— Dați-mi voie, spuse docentul, biletele mele sunt valabile, lăsați-ne să intram, întârziem!
— Cetățene, v-am spus deja, nu stiți limba rusă? Adresați-vă la administrație.
Și, dându-i la o parte, se adresa deja altor spectatori:
— Dumneavoastră puteți intra. Și dumneavoastră aveți biletele anulate, cetățene. Și dumneavoastră la fel. Vi s-a spus rusește: adresați-vă la administrație.
A început o întreagă tevatură. Docentul a alergat la administrator.
L-a întâmpinat un bărbat într-un costum de cowboy, a cărui față tânără exprima un calm nepământean.
— Va rog să lămuriți cât se poate de repede aceasta neînțelegere! striga docentul furios. A început deja spectacolul!
— Despre ce este vorba? zise cowboy-ul fără a-și pierde calmul.
— Eu sunt cel care trebuie să vă întrebe despre ce este vorba. Așa o nerușinare!
— Aa, uitați ce este, zise tărăganat cowboy-ul. Biletele pentru primele cinci rânduri au fost anulate. Clar?
— Pe ce bază?
— Astăzi vizionează spectacolul niște diplomați străini.
— N-au decât să-l vizioneze. Mă bucur foarte mult. Dar ce amestec am eu?
— Eu nu pot face nimic, cetățene. Adresati-vă tovarașului Bernatki.
Și cowboy-ul intră în ranch-ul lui, vizavi de garderobă. Iar în timpul acesta în sală bubuia muzica: începuse spectacolul.
Bernatki (evident, administrator și el) era în tolstovka, dar, în pofida acestui strai pașnic, avea un caracter de fier.
— Pentru ce va agitați? zise el uitindu-se dezgustat la docent. Doar vi s-a spus că spectacolul este vizionat de străini.
— Da, numai că biletele mi-au fost vândute mie, nu altcuiva.
— Banii pentru bilete vi-i puteți lua înapoi.
— Dar nu de bani este vorba. Odată ce mi-ați vândut un bilet, trebuie să-mi asigurați și locul. Eu asta cer.
— Dumneavoastră nu puteți să cereți nimic. Biletele au fost anulate.
— Dar de ce nu am fost anuntați la timp? De ce nu s-a anunțat prin presă? Iar dacă nu ați avut timp să anunțați prin presă, de ce nu ați pus măcar un anunț la intrare? Cel puțin, nu ne mai lăsam hainele la garderobă, nu mai cumpăram programul și nu mai înduram toată umilina asta.
— Nu-mi dați mie lecții cum trebuie să anunț publicul. Nu e treaba dumneavoastră. Luati-vă banii și plecați.
Auzind acest răspuns peste măsura de bădărănesc, docentul se uită derutat în jur.
În spatele lui se strânsese o mulțime considerabilă de spectatori înșelați ca și el. Erau vreo sută de persoane. Stăteau în foaierul numai pe jumătate luminat, cu binoclurile și programele devenite inutile în miini, umiliți și neajutorați. Răspândeau un miros de colonie și de pudră. Acum, în rochiile de mătase și în hainele lor cele mai bune, se simțeau nelalocul lor, ca și cum ar fi fost în pielea goală. Se grăbiseră, se îmbrăcaseră, se coafaseră, veniseră cine știe de pe unde și, deodată, dăduseră de niște idioți impertinenți și pe jumătate sălbatici.
— Este revoltător! striga docentul. Voi scrie la „Pravda”. Habar n-aveți ce faceți aici.
Administratorul îi râse în nas.
— N-aveți decât să scrieți unde poftiți. V-am spus – și cu asta basta.
Cinstit vorbind, îți venea să-i dai una în cap. Dar nu puteai să te iei la bătaie. Și docentul continua pe calea cuvântului. Atunci, din spatele administratorului avansa un apărător și mai tânar al ordinii.
— Vă rog să mă urmați, spuse el oficial.
— Dar dumneavoastră cine sunteți?
Apăratorul prezentă o legitimație de membru al Asociației de Sprijin al Miliției.
Docentul fu dus într-un birou unde i se ceru să-și decline identitatea.
— Va să zica sunteti un om cu carte, zise pe un ton cumpănit tânărul după ce îi văzu actele, dar faceți scandal. Știți ce puteți păți pentru asemenea acte? Aici vin străini, iar dumneavoastră creați dezordine.
— Dumneavoastră creați dezordine! zbiera docentul nemaiștiind de el.
După aceea fu rostită clasica propoziție bubuitoare:
— Rog goliți încăperea!
Și docentul a fost dat afară.
Iată, practic, tot ce s-a întâmplat în data de opt aprilie la Teatrul Meyerhold, la spectacolul Treizeci și trei de leșinuri.
Spunem des și pe bună dreptate ce teatru remarcabil avem și ce spectatori remarcabili avem. Atunci, cum a fost posibil ca un spectator să fie tratat în acest fel în unul dintre teatrele noastre? Acest lucru s-a petrecut pentru că între artă și minunatul spectator sovietic s-au interpus oameni cu suflete de lachei, oameni pentru care cuvântul „străin” înseamnă mai mult decât cuvintele „cetățean sovietic”, cu care ne mândrim.
Ceea ce s-a petrecut în seara de opt aprilie te face să fii cuprins de mânie.
Nu este greu de imaginat cum se vor justifica acești oameni.
— Ce s-a întâmplat, de fapt? Bun, au venit! Bun, au plecat! Banii au putut să și-i ia înapoi! Ambiție, asta-i tot!
Dar nu de ambiție este vorba. Este vorba despre mândria cetățeanului sovietic, pe care nimeni nu are dreptul să îl înjosească. Este vorba despre drepturile cetățenilor noștri, drepturi pe care nimănui nu îi este îngăduit să le stirbească. Înjosirea unui cetățean sovietic înseamnă înjosirea demnității întregii țări și o crimă la adresa ordinii existente în ea. Procuratura trebuie să se ocupe, în sfârșit, de crimele de acest fel. Este un lucru de un maxim interes public.
În Uniunea Sovietică, străinii – diplomați, turiști, specialiști – sunt tratați cu cea mai mare corectitudine. Mai mult decât atât, cu o ospitalitate unanim recunoscută. Dar asta nu înseamnă că, sub pretextul atenției față de străini, se dă cuiva dreptul de a aduce prejudicii cetățenilor sovietici.
Și întâmplarea descrisă aici, care poate părea banală, are de fapt o mare importanță politică.
Citiţi şi
Numai pe noi ne putem iubi ca pe noi înșine, pe “ceilalți” trebuie să îi iubim ca pe ei înșiși
Ultima vară în oraș – cartea despre care vorbește toată lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
