Vârsta de care mă temeam încă de când am împlinit 30 de ani a venit mai repede şi mai bogată decât o aşteptam. Mă gândeam la ea ca la ameninţarea din umbră; ca la un drob de sare pe colţul sobei, a cărui cădere speram, cumva, s-o pot evita. Acum însă, schimbând perspectiva, cei 40 de ani în a căror lumină mă voi oglindi curând, sunt metafora apogeului. Odată ajunsă aici, îmi dau seama că, odată cu împlinirea, am învăţat şi:
– să fiu mai îngăduitoare cu greşelile mele; să le disec fără să le amplific efectele; să le înţeleg cauza şi să-mi acord clemenţă, chiar şi atunci când nu prea o merit;
– să fiu calmă atunci când sunt într-un vortex de sentimente contradictorii; am schimbat rolurile, le-am decăzut din dreptul de a mă controla şi umili, atât în forul interior, cât şi în afara sa;
– să nu judec părerile nimănui, dar nici să nu le accept necondiţionat, căci multe dintre ele sunt judecăţi şi pre-judecăţi;
– să uit ceea ce nu mă ajută în niciun fel, indiferent că sunt lucruri rele sau aparent bune;
– să mă detaşez de visele din tinereţe croite pentru persoana care îmi închipuiam că voi fi, şi nu pentru cea care sunt, de fapt, azi; să continui să creez alte vise, pe care, dacă nu voi reuşi sa le îndeplinesc in timp util, să le re-modelez;
– să renunţ la lucruri şi oameni al căror rost în viaţa mea a trecut, chiar dacă gândurile vor mai hălădui, din când în când, pe tărâmuri dispărute;
– să accept ce nu-mi place ca fiind aşa, lucruri şi întâmplări neplăcute, şi să nu mă mai chinui să le găsesc „partea pozitivă” pentru a le digera mai uşor;
– să mă uit în ambele sensuri ale timpului cu bucurie;
– să nu mă încrâncenez în legătură cu nimic – dorinţele se împlinesc când sunt descântate cu blândeţe;
– să îmi dau voie să mă supăr, fără mustrări inutile de conştiinţă şi
– să nu mai arhivez necazurile, tristeţea şi momentele urâte;
– să îmi dau voie să nu am răbdare inutil;
– să nu mai acord credit apriori nimănui, chiar dacă este vorba de prieteni ai prietenilor mei; oricât de dur ar suna, de fapt, este o alegere conştientă printre ale cărei urmări nu se mai numără dezamăgirea;
– să nu mai vreau să-i învăţ nimic pe cei din jurul meu, cu excepţia propriilor mei copii;
– să nu mă mai străduiesc să fiu „optimistă” şi să nu mai lupt împotriva „pesimismului”; sunt două limane inventate între care am fost învăţaţi că ni se scurge viaţa: nimic mai neadevărat;
– să mă „îngădui” şi să-i „îngădui” celuilalt, în măsura corectă a ceea ce simt;
– să uit „datul” zăvorât între graniţele învechite ale mentalului colectiv moştenit aşa;
– să desacralizez ce „trebuie” şi ce „e bine” dacă nu sunt rezultate ale propriei mele experienţe;
– să îmi fac nu numai viața, ci și casa pe care mi-o doresc, după gustul meu, alegând ce culori, ce finisaje, ce accesorii de baie, inclusiv rigolele pentru duș, fără să mă simt obligată să cer „ajutorul” unui bărbat;
– să ştiu că frumuseţea există în forme atât de diferite, încât percepţiile înceţoşate sau lente nu o pot vedea; dar nu-i nimic, căci asta nu îi anulează realitatea;
– să mă bucur că există ceea ce îmi doresc, chiar dacă nu se află în posesia sau în istoria mea;
– să îmi spun numele cu drag… şi vârsta la fel;
– să îmi dau voie să iubesc!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
