Iarăși e decembrie. Iarăși a venit, așadar, iarna. Anii zboară precum au zburat, duse de vânt, și ultimele frunze ale copacilor pe care-i văd în drumul meu, zilnic. Abia dacă realizez că a mai trecut un an peste noi. Și totuși, ca într-un colaj, pomii de pe marginea străzii încercaseră să mă avertizeze că anotimpul rece urmează să sosească.
Dacă veseli și verzi îmi întâmpinaseră diminețile primăvara, apoi îi găsisem molateci, cu frunzele ușor pârjolite de dogoarea verii; toamna, artistă iscusită, îi pictase în stil impresionist, iar acum îi văd golași și triști, în așteptarea florilor de gheață.
Refrene de colinde răsună deja la radiouri. Orașul s-a îmbrăcat în luminițe. Și atunci mi-am zis și eu că e timpul să intru în atmosfera magică a sărbătorilor de iarnă.
Dar cum pot pătrunde, pe la început de decembrie, în lumea de povești a iernii albe? Simplu. Oarecum prozaic. Instalându-mă, cu o cană de vin fiert cu scorțișoară, în fața televizorului. Ieșind, mecanic, de pe programele de știri și apăsând “butonul magic”: Netflix.
Netflix-ul abundă de filme de Crăciun. Inițial intenționez să mă relaxez și să nu mai spun nimănui că mă uit la astfel de filme siropoase. Sunt ușurele și puțin plictisitoare, recunosc, însă în combinație cu vinul fiert merg perfect. Aleg, la întâmplare, “Un prinț de Crăciun”.
Mă amuz imaginându-mi fețele prietenilor care cu siguranță nu și-ar închipui că, “pe ascuns”, mă uit la așa ceva. Siropos! Parcă mai mult decât mă așteptasem… Și totuși, rămân fascinată în fața ecranului: imagini de poveste se succed și-mi dau o stare de bine. Palate somptuoase, interioare superbe, tablouri impresionante. Natura toată îmbrăcată în alb. Mă încearcă o senzație de deja-vu, admirând castelul micului regat imaginar al Aldoviei. Chiar și Senatul. Am o tresărire. Revin însă în povestea ușor banală a unei Cenușărese moderne, căci mă îndrăgostesc de țărișoara prințului, care ni se spune că era undeva, la capătul lumii. “Că de n-ar fi, nu s-ar povesti…” îmi adaug parcă în minte. Mai ales că filmul e destinat persoanelor peste… 7 ani.
La un moment dat, văd un taxi galben, pe care scrie tariful: 1,99 lei/KM! Dialog precipitat între protagonistă și un bărbat. Poftim?! Opresc imaginea. Puțin îmi pasă de schimbul de replici. 1,99 l-e-i?! Senzația de deja-vu se accentuează. Parcă și țara asta, Aldovia, îmi sunase familiar. Un fel de Moldova… englezită. Intru pe internet să văd unde s-a filmat. Surpriză… și nu prea: în România!
Adică… tărâmul ăsta de poveste, imaginat de americani și admirat, cu siguranță de milioane de iubitori ai filmelor de iarnă era chiar țara noastră?!
Castelul Peleș, Palatul Bragadiru, Ateneul, amfiteatrul Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila sau Muzeul Național Cotroceni găzduiseră, rând pe rând, prinți și prințese ale… Aldoviei.
Simt bucurie. Mândrie. Mai ales că se întâmplase să fac “descoperirea” tocmai pe 1 Decembrie. Și-mi amintesc ce revoltată am fost în urmă cu un an, când am scris despre o imagine de promovare a României, găsită întâmplător, într-o revistă în avion. Și anume, o căruță trasă de cai, care ducea undeva, pe un drum de țară neasfaltat, o familie nevoiașă.
Nicăieri nu se menționează însă în film că această țară de poveste e România…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
